La inceput era tacerea. Fara de istorie, goala, rece, intunecata si plictisitoare. Se lasa sa pluteasca in ea, fara a putea gasi strop de vointa de a o scutura, ca intr-o mare de melasa ce-i inghitise ultima picatura de forta.
Dar tacerea durea... Il apasa din toate partile in timp ce plictiseala se acumula, se umfla impingandu-i fiinta pana la sufocare. Era strivit.
Un oftat primordial, un oftat adanc din sufletul intregii lumi ii scapa dintr-o data si-acel sunet sfasie tacerea din susul fara de sfarsit pana in josul pierdut nu se stie unde. Sunetul involbura totul, izbindu-se de el insusi si aparura lumini, forme si culori, amestecandu-se in ceva haotic dar nebunesc de dulce.
Un zambet inflori din toata aceasta si apoi fiinta exploda intr-un hohot de ras eliberator: se intinse in sfarsit cum se cuvine, lafaindu-si fiinta si cuprinzand totul, se micsora intr-un fir de lumina, se lasa sa curga nicaieri si in toate partile. Mai intai stranse noile sunete si impletindu-le intr-un anume fel facu muzica, balsam pentru sufletul lui inlantuit de-atata vreme ca sclav al tacerii.
Apoi sunetul se aduna in el, concentrandu-se, si sopti ceva: un prim cuvant mic, firav se rostogoli uimit in existenta. Si cum se rostogoli, formele si culorile se prinsera de el si se transformara in materie. Dupa el venira altele si altele, mai mari si mai mici, abia soptite, strigate sau cantate, dar fiecare unic in felul sau. Si fiecare nume se materializa, muzica ordonandu-le in ceva ce numai dirijorul putea intelege.
Aparuse universul.

Cuvantul are putere, numele are putere... la fel si tacerea.
Creaza, construiesc, ridica... sau fisureaza, ranesc si darama, ele... sau lipsa lor.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin