Sambata, 14 februarie. Nu, nu sambata a fost o zi speciala. Sambata m-a vizitat o idee, un gand mai altfel.
De ce? Pana la urma, in ziua aia n-am facut nimic deosebit. Am fost la munca. Seara, pe la 8 si ceva, m-am urcat in tramvai sa ma intorc acasa. Am de mers pret de vreo 20 de minute cu tramvaiul. Dar, eram obosit, nemultumit de munca mea de-o zi intreaga ramasa fara rezultat, flamand si bine afumat (afumat la propriu dupa vreo doua pachete de tigari). In conditiile astea devin empatic din cale afara (sunt in stare sa simt si tensiunea din suruburile de la tramvai; nu mai zic de apasarea pe care o simt sinele). Ma urc in tramvai bucurandu-ma ca e mai cald decat afara. In tramvai ... lume. Nu multa, nu putina. Suficent de putini ca sa nu te inghesuie nimeni, suficient de multi sa fie animatie.
Stim cu totii ca sambata a fost ziua valentinilor si valentinelor. Mi-am adus si eu aminte in tramvai. Datorita discutiilor pe care le-am auzit. Eu sunt din categoria celor care trag cu urechea la converatiile altora (cand nu ai la ce sa meditezi, cel mai bine e sa afli lucruri interesante din discutiile altora, nu?). Se vorbea la telefon, se vorbea fata in fata. Comut pe unul din posturile ce puteau fi ascultate, un domn X suparat. Era in capatul din spate al tramvaiului. Dezamagirea lui se raspandea ca o unda de frecventa scazuta si cu amplitudine mare. Isi spunea durerea la telefon. Mi s-a parut neinteresant si am comutat pe alt canal audio. O domnita Y(domnita cu intelesul de doamna tanara, da?) mai aproape de mine. Statea pe un scaun, cu telefonul la ureche. Incerca in mod calm sa ia cuvantul in conversatia la care se presupunea ca participa. Era obosita si putin nepasatoare. Obosita de relatia cu cel de la capatul firului, banuiesc. Cum nu puteam sa aud ce zice interlocutorul domnitei, ma gandesc sa schimb canalul din nou. De data asta, doua domnisoare: Z si W. Destul de vesele. Discutau de-ale tineretii. Ceva legat de sarbatoarea asta a indragostitilor. Z ii spunea lui W ca nu se intalneste cu prietenul ei si ca ei chiar ii convine. Asa zicea. Eu remarcam un pic de dezamagire in glas, o umbra de tristete. Incerca sa mascheze nemultumirea ca nu a avut parte de ce si-a dorit in acea zi. W incerca sa para interesata. In momentul asta percep un manunchi de unde de puternice de la domnul X: "m-am saturat ca maica-ta sa ma batjocoreasca mereu, sa ma injure si sa ma blesteme". Nu vorbise mai tare ca mai devreme. Am simtit renuntare. Ceva de genul "nu-mi mai pasa de nimic". Apoi cateva reprosuri adresate femeii cu care discuta. Reprosuri despre participarea rudelor ei la viata lor de cuplu. Apoi domnita Y spune "Nu mai am ce zice; ai facut ce-ai vrut tu. Mereu faci asa." Reuseise sa intervina in discutie. A mai reusit sa strecoare si un "E prea tarziu." pentru ca apoi sa ramana o buna ascultatoare ca si pana atunci.
M-am dat jos din tramvai si m-am bucurat ca e liniste. Exista un soi de apasare in atmosfera, un soi de tristete uniform distribuita cu mici pulsuri la trecerea vreunei masini, dar asta e soiul de apasare cu care te obisnuiesti. Pana la urma, atmosfera chiar ne apasa ca doar de asta exista presiunea atmosferica.
Din atmosfera asta a prins contur o idee: de ce nu ar exista o zi pentru toti oamenii, o zi pe care toti oamenii s-o respecte cu sfintenie? O zi a armistitiului intre persoane, la nivel global. Eu cu tine, tu cu celalalt. O zi in care sa nu fii belicos, o zi in care sa cauti calea de mijloc, o zi in care sa incerci sa te pui in pielea celuilalt.
Doar o zi. O zi speciala.
Apoi am incercat sa-i gasesc un nume acestei zile. N-am reusit.
De asta va scriu, poate e cineva care reuseste sa gaseasca esenta acestei zile si s-o prinda intr-un nume.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin