Discutam recent cu un văr de la Bârlad la telefon și noi k băieți' ceva adițional banalelor urări de an nou.
Ambii am depășit clișeul mesajelor premergătoare sărbătorilor gen "Fie ca lumina magică a Crăciunului să vă încălzească sufletele, soba, godinul sau macar așternutul.
Nu e bășcălie, pentru mulți dintre noi încălzitul așternutului rămâne încă un vis, fie că suntem (doar) singuri sau oameni nevoiași ai străzii fără un adăpost. Esența tot aia e, nu are cine să-ți încălzească patul, așternutul sau stratul după caz.

N-are vărul asta al meu de la țară prea multe classe, împreună abia avem 4 Classe. La Eurocoare stăm mai bine, avem 12, că ne ocupăm de tarlalele gospodarilor din sat. In trei asociații, împreună cu alte două rude, pe hârtie de la primărie, să simulăm concurența pe piața asociațiilor agricole.
E un fel de a zice "avem" , că sunt luate pe fonduri europene, puțin câte puțin, în timp.
Vărul ăsta al meu, avea potențial dar nu avea intrări pe la boieri, că vremurile s-au schimbat, așa că l-am ajutat cu proiectele, cu aprobarile, cu ce mai trebuia pe la direcție, pe la autorități sau pe partea de însilozare și valorificare.

E o prostie să vinzi pe nimic după sezonul de recoltare iar de procesat nu reușim decât parțial.
Să nu vă închipuiți că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, e multă bătaie de cap iar tot ce s-a luat pe proiecte au fost numai utilaje noi nouțe de afară, la un preț pe măsură.
La fel au trebuit angajați oameni cu carte de muncă pe perioada derulării contractelor, n-a mai mers ca înainte cu 50 de lei pe zi, o masa și un pachet de țigări.

La vărul asta al meu îmi făceam vacanțele, unchiul fusese secretar la comună. Primarii veneau, plecau, cadrele se roteau, secretarul comunei rămânând în funcție și fiind în fapt adevăratul om de bază care cunoștea treburile și rezolva orice problemă.
Din această cauză avea la dispoziție șaretă și cei mai frumoși cai ai CAP-ului, iar în vacanțe ne-o mai dădea și nouă pe mâna împreună cu rugămintea "să nu mânați tare". Să nu credeți că era vreun prost sau vreun activist de duzină. Era fost ofițer de artilerie, cu Frunze ( cu F mare), epurat din armată si care a înțeles că trebuie să se retragă la țară.
La revoluție l-au bătut și l-au alungat cu pietre dar după două luni au venit la el la poartă să-l roage să vină înapoi că nu se descurcă fără el, așa că tot secretar al comunei a ieșit la pensie.

Un om deosebit, de viață, ii plăcea viața în toate aspectele ei.
Un soț deosebit, nu i-a lipsit mătușii nimic, nici măcar sejururi la bai și stațiuni singură cu copiii, că deh, el era om de bază in comună și era foarte ocupat și preocupat de orice, până în cele mai mici amănunte. Discret, foarte rar auzeai cate vreun ecou despre viața lui privată, și atunci în șoaptă, spusă ca o taină.
Avea cunoștințe la județ peste tot, aranja inclusiv feciorilor din sat unde să facă armata dacă aveau vreo preferință. Doar pe ai lui i-a lăsat de izbeliște, ar fi putut să-i împingă de la spate și să-i facă cel puțin doctori sau avocați dacă ar fi vrut, dar nu, era de principiul că destinul, vocația și chemarea trebuie sa primeze.

Cu varul asta al meu am bătut lunca Prutului și câmpiile Covurluiului de ne-am săturat. Șareta bună, cu rulmenți de Bârlad și arcuri de foi, era o încântare.
La fel și iepele pe care le-am fugărit, la propriu și la figurat în vacanțe.
Pe vremea aia nu erau emisiuni interesante la tv, reviste doar Femeia și Era Socialistă iar almanahe numai Săptămână și Flacăra.
Era o vreme a pubertății in care descopeream sexualitatea și costatam că la țară e mult mai prezenta decât la oraș începând cu orătăniile din ogradă și terminând cu turmele CAP-ului sau caii din grajduri.

Dacă un ritual de împerechere la orătăniile din curte e ceva banal și desuet, de duzină la animalele de turmă gen ovine și bovine, la cabaline este ceva aparte, deosebit. Începând cu adulmecatul hormonilor complementari și al răspândirii propriilor feromoni și hormoni, freamătul și vibrația narilor , buzelor, ochii înduioșați până la umectare de emoția și semnificația momentului , gâtul intors in direcția perechii ce a stârnit interesul, jocul aparte al coamelor și cozilor, tropotul copitelor și până la imaginea unică a armăsarilor care parcă ar avea 5 picioare și nu 4.

Rar aveam la șareta câte un armăsar, aceștia fiind mult mai naravasi decât iepele.
Oricum expresia noastră nu era că ne-am dat cu șareta ci că am fost cu 4x4, de la numărul de picioare al tracțiunii animale.
Cum vă ziceam la început, vorbeam cu varul asta al meu la telefon și invariabil veni vorba și năbădăile firii, cum mai stăm cu dragostea și ce tehnici, strategii, subterfugii, scheme ori metode mai abordăm acum, că și astea evoluează cu vremea, cu vremurile, cu vârsta sau anotimpurile. Și evident cu contextul.

Au oamenii ăștia de la țară în simplitatea lor un mod unic de a exemplifica ceea ce vor să zică prin referire la natură, la ceea ce văd cu ochii, fără a cita din autori clasici sau contemporani, fără a epata sau macar a vrea sa para mai interesanți.
Sunt de o naturalețe dezarmantă dar atât de adevărată și de care din păcate noi ăștia mai citiți ne-am îndepărtat, și tot căutând sensuri am pierdut esențele.

Imi spune varu':
-Mai ții minte când ne plimbam cu șareta, putea să fie cea mai mândră iapă din grajd la 4x4, când treceam pe lângă vreun armăsar priponit in luncă, iar ăsta era 5x4, nici nu mai puteam ține șareta pe drum că fix la el trăgea iapa, chit că era armăsar tânăr ori bătrân, țesălat ori nețesălat, mai dolofan sau mai pricăjit. Important era să fie 5x4.
Care te vrea, te vrea. Care nu, nu!
Bărbații ăștia după ce că erau proști parcă mai tare s-au prostit in ultima vreme!

https://youtube.com/watch?v=_ArHxJcW4hY& … share

Moderatori angel_angel39 Galateea admin