Nu v-am pus poze de la vânătoare, de la balul vânătorilor și nici de la lansarea de carte din anumite motive ce țin și de alte resorturi dincolo de discreție.

Taxa pe fotografie cu trofeele cinegetice nu a fost plătită iar unde e lege nu-i tocmeala. Taxa a fost introdusa de asociație și din motivul că au apărut uneori complicații ca de exemplu faptul că de multe ori nu se pupau taxele achitate pentru trofeele declarate și ce era în poze, mulți din cei rău intenționați arătând cu degetul că nu se respectă legea și că una e in poze și alta în scripte. Multă muncă de lămurire am dus ca să-i scot din bucluc pe lăudăroși și să ndemonstrez că de multe ori criticii număraseră nu trofeele extrase din fondul cinegetic ci și picioarele acestora. Uneori discrepanța era atât de mare încât nu ținea nici măcar pledoaria asta a mea, încât a trebuit să-i apar explicând că de fapt rău voitorii au numărat inclusiv cozile sau după caz și urechile sau ochii trofeelor din poze.
Cum-necum am avut câștig de cauză de fiecare dată iar celor cu care mai merg la vreo vânătoare le spun din start, fără poze!

Mălină rămăsese cu mătușa ei sa prepare iepurii pentru masa festivă și să mai vorbească între ele k fetele, cu toate că eu și uncheșul ne oferisem să le ajutam dar propunerea noastră fusese declinată.
La întoarcerea de la lansarea de carte și colocviul care a urmat, ajunși acasă am servit împreună cu uncheșul și noi câte ceva ca băieții. Povești, una alta, atmosferă destinsă, nu ne-am contrazis, deși la vânătoarea de iepuri fusesem in cete diferite.
Unchesul Malinei împreuna cu câțiva seniori optaseră pentru iepurele de vizuină, in timp ce eu și cei mai tineri in special am pornit la pas in căutarea de iepuri de câmp.
La iepure tariful achitat către asociație este fix, pe zi de om, nefiind condiționat de numărul de trofee, deci nu a fost în niciun caz vorba de vreo jmekerie sau de vreun subterfugiu vânătoresc.

La un moment dat, destul de târziu, uncheșul a adormit pe canapea, obosit și puțin lungit la cele bahice. Nu oricum, cu sforăieli.
Mă gândeam să plec dar în momentul acela apare mătușa Malinei.
Din politețe o întreb dacă s-au confesat una alteia.
-Da Stavka, mi-a povestit despre voi, despre drum, inclusiv despre blana de urs. Am și eu una in camera cu trofeele de vânătoare ale domnului, însă niciodată nu ne-am gândit să o punem sub brad...

Continuă, spunând:
-Stii, am in schimb in una din camere o cergă bucovineană, plină cu amintiri. O am de la bunica. Dacă-ți face plăcere ți-o pot arăta.

Am arătat din priviri spre uncheșul care sforăia și mai tare și spre bucătărie, unde bănuiam că este Mălină, fără să spun nimic.

-Of, așa face mereu in ultima vreme, adoarme devreme și sforăie până dimineața, asa-mi trebuie dacă mi-am luat bărbat bătrân.
Mălină s-a retras de ceva vreme in camera voastră, era obosita de la pârtie și prepararea vânatului. Eu dacă nu am fost la pârtie și gazdă fiind, încă mi-s trează. Hai să-ți arăt cerga de care-ți spuneam...

La urcarea spre mansardă tușica mergea înainte, cu un mers de felină, nici nu o auzeai măcar. Mă uitam la dânsa și nu-i dădeam vârsta, are un corp de invidiat, as fi putut spune că e chiar Mălina.

Cerga de lână a fost deosebită, un model rar, aparte, precum odinioară. Fără să vreau am făcut o comparație cu blana de urs.
E mai aspră, mai rugoasă, chiar înțepătoare. Mi-a amintit de tinerețe și de păturile alea militare de lână.

Nu am zăbovit mult, să nu creadă cumva cineva că am fi făcut mai mult decât să admirăm cerga de lână a bunicii.
La coborâre tușica a spus:
- De câțiva ani merg și eu cu uratul in noaptea Anului Nou. Mi-a plăcut remarca aia a ta cu mersul cu capra nu doar de sărbători, însă să știi că și femeile merg peste an cu buhaiul, nu numai de Anul Nou!

Moderatori angel_angel39 Galateea admin