Am imbătrânit pe matri.

În mod normal asta ar trebui să mă întristeze.
Normal e ceva valabil acceptat, generalizat, care are puțin de-a face cu particularul.
Ne încadrăm în normalitate nu pentru că ne regăsim neapărat în parametrii ei, ci pentru că vrem să fim acceptați.
Normalitatea mea pe matri a fost voia bună, exagerată de multe ori.
Ce ascunde ea?
Mă ascunde pe mine. Nu de voi, nu de mine, ci de normalitatea în care refuz să mă încadrez.
Dacă mă mulțumește asta?
Nu am stat să analizez.
Dacă perseverez, înseamnă că da.

Și totuși am îmbătrânit pe matri.
Mă gândesc cum ar fi fost relația mea cu mulți dintre voi dacă eram "normală"?
Adică serioasă, singură, expusă, căutând, experimentând, încercând, îndrăgostindu-mă.
Hlizita trece ușor peste toate, prin toate, vorbește cu ușurință despre orice, înțelege tot, acceptă păreri diferite, înțelege puncte de vedere, aduce zâmbete, destinde atmosfera.
Hlizita nu poate fi luată în serios, nu poate fi încadrată, o abordezi ușor dar n-ai cum s-o prinzi în corzi, te dezarmează prin sinceritate și te șochează prin lipsa de substanță, prin superficialitate.

Și totuși, așa hlizită, am îmbătrânit cu șapte ani de când stau pe matri.

E timpul să devin serioasă?

Moderatori angel_angel39 Galateea admin