Ne place să-l deținem. Ne dă o senzație de falsă putere. Ne creează iluzia că suntem stăpâni pe situație.

Am vrea să știm tot, să anticipăm acțiuni, vieți, sentimente, să fim siguri de orice urmează să ni se întâmple, să nu ne "lovească" vreo surpriză ( neplăcută, firește).

Controlul celuilalt este pentru unii dintre noi un mod de viață. Dăunător, păgubos, găunos, enervant dar este.
Ne dezvoltăm această dorință acerbă de a vrea să știm ce simte celălalt, ce gândește ("oare ce o fi în mintea lui/ei acum?" )

Asta n-ar fi chiar așa rău dar controlul merge mai departe: unde este, cât stă, cu cine este, ce zice despre mine, mă mai iubește, cât de mult, la fel de, mai puțin?
Ăsta e controlul pe termen scurt.


Controlul pe termen lung sau "să nu mă părăsească".
Marea spaimă, panică, groază a noastră asta este.


Ca și cum ne-am achiziționat un suflet pe viață. Ca și cum celălalt nu mai are voie să dorească sau să simtă altceva. Ca și cum noi suntem buricul pământului și el/ ea trebuie doar să se învârtă.

Ați observat că toți blamăm lipsa de sinceritate a celuilalt? Că toți acuzăm minciuna și falsitatea?
Ca și cum dacă ne-ar zice verde-n față "de azi nu te mai iubesc", ar fi mai dulce sinceritatea.
Ca și cum dacă ne-ar spune în fiecare secundă ce gândește, am mai iubi adevărul.
Ca și cum dacă ne-ar spune "de azi o iubesc pe X, îl iubesc pe Y", nu am mai simți impulsul de a-i crăpa capul.
Ca și cum dacă ne-ar lovi sincer cu fraza: "m-aș da la alta/ altul", nu am mai simți că ne-a lovit acceleratul.


Controlul e ca un hăț. Cu cât tragi mai tare de el, cu atât calul (sau iapa, după caz) devine îndărătnic/ă.

Scăpați hățul!
Trăiți viața!
Cea de azi.
Cu cel/cea de azi. Ce-i în mână nu-i minciună.

Mâine? Om mai vedea.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin