Nu știu dacă există cu adevărat sau este numai un vis, adică un vis într-un vis al meu, dar după ce îl vizitez îmi rămâne un anume parfum impregnat în haine, în par, pe piele. Și o muzică a pașilor, un soi de ecou care alungă singurătatea, nu o accentuează. Nu mi-e frică în acest labirint, deși nu știu ce caut acolo și pare pustiu. Mereu mă trezesc în inima lui și e tăcere totală înainte să înceapă picioarele mele să umble neobosite. Sunt dale albe și negre pe jos, drumul e îngust, străjuit de arbuști înalți, deși și mereu verzi, trebuie sa merg cu spatele până dau de locuri mai largi, să mă pot întoarce spre altundeva, spre o altă cale. Privesc în sus, în jos nu are rost, cunosc fiecare dală chiar dacă aș putea jura că uneori dalele își schimbă culoarea chiar sub picioarele mele, sunt mai multe albe sau mai multe negre, dintr-odata. Cerul este ca în picturile lui Dali, când albastru, turcoaz, violet, când roșu, portocaliu ori galben, sau câte un pic din fiecare culoare, limpede ori cu norișori. Nu mă pot ghida după cer. Culorile lui îmi par înșelătoare sau nu cunosc eu alfabetul ceresc.
In labirint, miroase mereu a lalele, nu știu de unde vine parfumul, poate există o gradină cu lalele la ieșirea unde nu am reușit niciodată să ajung. Lelelele sunt florile mele preferate, le-aș vrea crescute din mine, când voi fi pământ.
Uneori, rareori, îmi pare că aud cum respiră un înger. Poate că, de fapt, asta aștept. Să mă inspire un înger.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin