Mărturisesc, precum Butters la DMV, că habar n-am avut până de curând că începutul Rapsodiei Române nr. 1 este prelucrarea unui cântec pop.ular Am un leu și vreu să-l beu.

Rapsodia începe lent, visător, cu Am un leu..., continuă elegant cu Hora lui Dobrică, apoi cu Mugur, mugurel, Hora de la moară și se încheie cu Ciocârlia.

Bine, asta e doar ceva schematic, fiindcă e vorba de mult mai mult decât un potpuriu. Chiar și un ascultător neinstruit ca mine simte asta.

George Enescu a compus Rapsodiile când abia ieșise din adolescență și a fost mirat de succesul pe care l-au avut. Nu considera că a făcut ceva deosebit. Am mai găsit și că la maturitate ar fi detestat faptul că această miniatură simfonică are mai mult succes decât lucrările pe care le-a compus mai târziu.

Cred că toată lumea a ascultat Rapsodia Română nr. 1, fiindcă se difuza des, cel puțin începutul însoțea de multe ori, la TV, diverse imagini.

Am găsit o înregistrare din 1978, cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Sergiu Celibidache. Am înțeles abia acum fascinația pe care o trezește în persoane din diverse țări.

George Enescu cică ar fi privit Rapsodia mai mult ca pe ceva comercial. Iar Sergiu Celibidache era împotriva înregistrărilor, credea că nu pot transmite emoția în mod integral. Le-a acceptat abia târziu, tot din motive financiare.

Dar mie mi s-a făcut pielea ca de găină atunci când am ajuns la partea a doua (Hora de la moară și Ciocârlia). Am reascultat de câteva ori până mi-au dat lacrimile. Poate sunt prea ușor de impresionat. Sau poate erau ei mereu nemulțumiți, în căutarea perfecțiunii.

Cu leul pe care l-am primit (fiindcă „nici ăla nu-i al meu“) nu fac doar haz de necaz, nu doar mă lamentez, ci meditez asupra vieții și îmi încep călătoria. Cum aș putea să o fac altfel decât împreună cu ceilalți? Cu o horă elegantă, frumoasă, nostalgică, dar incompletă. Și atunci nu încetez să chem primăvara, chiar de văd sau tocmai fiindcă văd ce e în jur.

Și iată că vine Hora de la moară. Moara care macină și grăunțele, dar și vremurile. Nu mai e timp de nostalgii și de reflecții. Doar de acțiune. Împreună! Într-un vârtej din ce în ce mai aprig, mai rapid. Mai vijelios. Mai înfocat. Sălbatic. Nu mai e horă. E dublu helix care se înalță spre cer în tril de ciocârlie. Și cerul îi zâmbește impresionat. Asta am văzut.

Sunt curioasă ce părere aveți și dacă mai simte cineva la fel.

Dacă nu aveți timp sau răbdare, ascultați măcar de pe la minutul 7:00 și urmăriți și mișcările dirijorului.

https://youtu.be/fwxuMDxT9Dw?si=mIXTRyjE … isl65

Moderatori angel_angel39 Galateea admin