Omul avea PTSD, adică o tulburare profundă, produsă de un traumatism puternic, aș zice acum, după ce americanii au studiat și popu.larizat această afecțiune.

Pe atunci, știam doar că e un om de care trebuie să mă feresc, să-l ocolesc cât mai de departe.

Trecea, cu o pereche de desagi pe umăr și cu un toiag în mână, pe șoseaua care străbătea satul. Tăcut sau bombănind câte ceva.

Uneori saluta. Era eveniment. Și pe mine m-a surprins o dată.
- A dat Stan bună ziua, I-am zis bunicii într-o zi și cred că aveam o figură din aia cum i-am zice acum uau!, completă uimire.
Bunica a zâmbit. Poate de mirarea mea, poate la gândul că bărbatul mai avea urme din dorința de a fi între oameni.
- Păi mai dă bună ziua și el, când e în toane bune. Da' vezi tu să vorbești frumos și să stai mai departe de el.

Copiii, unii dintre ei, băieți neastâmpărați, îl sâcâiau câteodată. "Stan Ne-bu-nu/Trage cu tu-nu/Noaptea pe la u-nu", recitau repetat până când omul se enerva și începea să-i boscorodească și să îi amenințe cu toiagul. Reușeau uneori să îl facă să-i și alerge și o luau la fugă, râzând. Râdeau oricum, chiar dacă apărea vreun bărbat să clatine din cap încruntat sau vreo femeie să țipe la ei.

Câteodată putea fi văzut cum agită toiagul către cineva nevăzut, înjură sau strigă speriat și încearcă să se ascundă. Dar asta se întâmpla rar în văzul tuturor. Era văzut întâmplător cum poposește pe malul pârâului și își spală din lucruri sau vorbește tare și lovește sălciile. Asta vara. Iarna se spune că locuia cu sora lui într-un sat vecin.

Femeile îl chemau să mănânce. Îl strigau, când îl vedeau trecând, și el venea, se așeza pe iarba de la poartă și aștepta. Îi aducea femeia un castron de ciorbă și o farfurie cu mâncare. Stan mormăia "bodaproste" și apoi mânca singur, acolo, la poartă.

Bărbații, cum am spus, dădeau din cap încruntați, când îl vedeau. Era poate și compătimire și precauție, fiindcă știau ce se întâmplase cu el.

Omul fusese la război și cumva mintea ii cedase după aia. Nevasta îl părăsise, fiindcă se temea să nu o omoare, iar el își luase câmpii. Bine, nu chiar toți câmpii, doar pe cei din satele învecinate.

Și trecea pe drumuri tăcut, parcă fără să vadă pe nimeni, în lumea lui, care îl chinuia.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin