Am revăzut un film românesc din 1968, "Răpirea fecioarelor". Nu e rău, dar nici extraordinar, nici calitatea redării pe care am reușit să o găsesc nu a fost prea strălucită. Are însă unele scene foarte frumos filmate și mi-a plăcut cum sunau vocile bărbaților cântând "Şi de-o fi şi-o fi să mor, pân’ la vară tot mă-nsor, pân’ la vară, pân’la toamnă, să fac fetele să moară, nevestele să dea-n boală“.

Filmul, de fapt, am vrut să îl văd pentru a recunoaște un loc pe care l-am vizitat recent. Eram curioasă cum se încadrează în poveste. E greu, totuși, să rezonez cu evenimente petrecute acum peste două sute de ani, deși am avut unele reacții la imaginile violente.

Căutând însă despre unul dintre personajele principale, Osman Pazvantoglu, cunoscut subconștientului nostru colectiv drept Pazvante Chioru, am aflat o poveste interesantă.

Trebuie să spun mai întâi că Pazvante ăsta era un dement, un psihopat funcțional, cum i s-ar spune acum. Funcțional într-adevăr, pentru că reușește să ajungă pașă, deși sultanul se împotrivea, își face un stat destul de mare cu capitala la Vidin, bate monedă proprie și își deschide consulat în Franța.

Legenda spune că, pe vremea când îi slujea unuia dintre domnitorii fanarioți, s-ar fi îndrăgostit de una dintre doamnele de la curte, iar doamna l-ar fi respins. Asta l-ar fi făcut să devină misogin și să acționeze într-un mod bestial atunci când jefuia prin Țara Românească. În film e prezentat ceva mai altfel, capabil să se poarte curtenitor cu o femeie. Eu rămân însă la părerea mea că era un dement din naștere.

După ce turcii, conduși de el, jefuiesc o grămadă de sate, ard Craiova și terorizează Bucureștiul, românii răspund. Iancu Jianu și haiducii lui distrug raiaua turcească de la Turnu Măgurele, incendiază Plevna și Vidinul și îl omoară pe dement. Ultima parte se pare că e discutabilă, cert e însă că Pazvante nu mai reapare după acțiunea haiducilor. Ce nu reușise sultanul să facă, atunci când trimisese o sută de mii de soldați să-l prindă pe Pazvantoglu, face Iancu Jianu cu doar câteva mii de haiduci.

Și acum ajung la o carte pe care nu știu dacă o voi citi. Se numește "Sapiens: o scurtă istorie a umanității" și am citit pareri contradictorii despre ea. Cartea e scrisă de un istoric, Yuval Harari, și a apărut în 2011. Unii zic că-i musai de citit, iar alții spun că e pierdere de vreme. Ce pare a fi original este ideea lui Harari că nu atât capacitatea creierului ne-ar fi ajutat să rămânem singurii oameni de pe Pământ, cât apetența pentru bârfă și fabulații. El consideră că banii, legile, drepturile, religia, nația sunt lucruri imaginare în care specia noastră e înclinată să creadă și credința în toate astea ne face să acționăm, să colaborăm și ne-a adus la momentul de acum.

Nu știu cât de reală e disproporția de forțe. Adică să fi trimis într-adevăr sultanul o sută de mii de soldați să pedepsească un rebel, pe care tot el l-a numit ulterior pașă? Să fi fost haiducii numai două-trei mii de oameni? Poate să fie posibil, se cunoaște forța pe care ți-o dau furia și disperarea și sentimentul de apartenență. Real sau imaginar acest sentiment?

Moderatori angel_angel39 Galateea admin