„Ca-s sensibil, făăă
Sensibil, pană la oribil”
E. Brumaru

Pe poet l-am intalnit in „Boema”, o bomba pretentios numita cafenea. Zic pretentios pentru ca in cafeneaua aia taiai fumul de tigara cu toaipa, ferestrelor nu le trebuiau draperii pentru ca oricum nu fusesera spalate din perioada cretacicului, lumina abia facandu-si loc prin suprafata vitrata translucida, iar podelele nu se mai cunosteau. Ramasera uitate de vremuri sub un strat cinstit de colb. O bodega in toata puterea cuvantului.
Era iarna. Un ger ce facea ca plombele din gura mea sa devina revolutionare. Plus ca eram bantuit de genul ala de raceala de-ti sare basca pe urechi. Nu, nu aveam basca dar urechile erau la purtator.
Am intrat val-vartej in Boema. Sa ma ascund de gerul ala ce-ti omora sufletul din tine. Inauntru lume multa, pestrita. De la tarani ce-si terminasera treaba prin targ si pana la profesori universitari, artisti, ziaristi etc. Vinul bun si ieftin, cafeau facuta la ibric si scovergile de cartofi faceau din locul ala un adevarat paradis al oamenilor ce au chef sa simta bucuria intalnirii cu alti oameni. In fata vinul toti erau egali. Am vazut profesori universitari care explicau cu patos unui taran, prin teoria lui Galois, de ce este mai usor sa cresti un grup de vaci decat una singura. Si tarani care ii spuneau pictorului Patrascu „mata mai pune oleacuta de verdeata pe tabloul ista, altfel atrage ochiul”.
Am cerut un pahar de vin fiert sa ma incalzesc, starnind dezaprobarea barmanitei (pe care ulterior am aflat ca o chema Florica si ca avea puterea unui bivol din moment ce „azvarlea” in strada orice chefliu pus pe scandal). Din spatele meu se aude o voce usor pitigaiata:
– Strici bunatate de vin. Mai bine da-l de pomana asa, netrecut prin infernul flacarilor. Orice fierbator de vin ar trebui dus la balamuc. Gandeste-te ca in vin este cea mai pura apa, obtinuta prin zdrobirea strugurilor. Si daca nici argumentul asta nu iti indupleca inima, atunci aminteste-ti ca Iisus a transformat apa in vin nu in vin fiert. Deci ori il dai de pomana, ori il bei asa crud, imi spune imperativ.
M-am intors spre vocea pitigaiata, cu ochi mari de uimire. Era poetul, usor afumat, cu o palarie ce era purtata regulamentar pe ceafa, cu nasul in vant, incretit sever de gravitatea actiunii mele.
– Cu mine vorbiti?
– Mai vezi vreun alt natarau prin preajma? Dragul meu, daca esti un diletant in bautul vinului, fa-mi placerea si asculta, invata si, ce mai tura-vura, arati ca un bicisnic scapat de sub poala mamichii. Esti student?
– Da.
– Si asa sunt studentii acum? Jigariti? Oaaaaaiii!!! Noi duduiam de putere, eram ca niste lupi tineri!
– Deocamdata eu dudui de temperatura si m-a prins gerul pe drum spre camin.
– Lasa ca te pun eu pe picioare. Miiiiimiiii! urla el, adoptand o pozitie de colonel prusac. Ia de fa-te-ncoa’!
Mimi, o doamna trecuta bine de prima tinerete, miscari de felina cu forme rubensiene, cu sani ce faceau o concurenta strasnica tunurilor din Navarone, genul de frumusete care strabate timpul si pe care timpul nu o baga in seama. Pictorita, casatorita cu un doctor mai in varsta ca ea cu vreo 40 de ani, „amanta universala” cum o alinta poetul, cu zambet larg, deschisa oricand sa-ti culce capul pe pieptul ei, cu o bunatate de paine proaspat scoasa din cuptor si cu obraji de piersica coapta. Tin minte ca prima vedere mi-a starnit pofte culinare.
– Mimi, manca-ti-as toate buzele tale (cu accentul pe „toate”), avem cole’ una bucata student jigarit, gutunarit, cu temperatura in crestere, novice in ale vinului, prost ca noaptea cea neagra cu femeile ca uite cum s-a rosit cand l-ai atins cu sanul, ai grija de el, il pui pe picioare. Dar acum!
– Pai zic sa-i dau un cocartz Molotov, coane?
– Cocartz? Molo...ce? ma uit eu clipind cum clipeste curca la gura beciului.
– Puiule, taci. Ai incredere aici la mama. Florico! Avem un student ranit. Un Molotov aici.
– Apai cucoana, zice Florica, nu mai bine un Marocan? Ca Molotovul arde sufletu-n el. Si e tanar baiatu’.
– Taci si fa cum iti zic! Cu o picatura de ulei de pin in el. Uite puiule. Ia-l, tine-te de nas si da-l pe gat. Sa vezi cum iti umbla sangele si sare raceala.
– Doamna Mimi, multumesc dar eu nu beau tarie.
– Ce doamna? Mimi puiule, Mimi. Hai ia de-asculta si crede-ma ca te vei simti mai bine.
Nici pana in ziua de azi nu stiu ce naiba era molotovul ala dar jur ca de cum l-am baut am simtit ca-mi ies flacari pe urechi ca in desene animate. Si impreuna cu flacarile si raceala. Iar ochii deveniti incrucisati mi se lipisera intr-un mod suspect de cele doua tevi de tun. Mimi a observat schimbarea si joviala mi-a luat bratul.
– Lasa baiatul in pace ca am treaba cu el, ii zise poetul. Iti ploua-n gura dupa carne proaspata.
– Cine e proaspat? se baga in discutie pictorul Patrascu, cu vesnicul pahar in mana.
– In nici un caz tu, hodorogule.
– Ce vorbesti? Eu hodorog? Nu ma dau pe zece ca el. Ia sa vezi cum cant. Bre Iglesias, vino domle’ aici cu acordeonul. Zi-o pe aia a mea.
„Magdaleno praf te fac
Intoarce-te cu spatele
Mi-au venit damblalele” canta Iglesias, holband ochii cu subinteles ca si cum toata lumea ar fi inteles ce inseamnau „damblalele” cantecului.
Mie mi-era bine: ametit de Molotov, cu mana lui Mimi jucandu-se in parul meu, molesit ca un motan ce stapana l-a lasat sa-si toarca somnul dupa cuptor.
– Si ia zi, cu ce te ocupi? ma ia la intrebari poetul.
– Pai sunt student, v-am mai zis.
– Lasa asta. Ce iti place sa faci cand scapi de la cursuri.
– Invat, citesc, ma plimb, merg la munte, cant, scriu. Na...diverse.
– Scrii? Si ce, ma rog, scrii? Scrii poezii?
– Nuuuu, nu am talent la asa ceva.
– Mananci ciuperci. Esti tanar si nu ai experienta si pun pariu cu tine ca poti scrie o poezie chiar acum. La masa asta.
– Da! Si eu tin pariul, intervine Patrascu cautandu-si cu greu centrul de greutate. Sa-mi rada mie barba daca tu nu scrii o poezie acum. Si daca tu scrii o poezie eu ma prind ca-ti fac portretul in 30 de secunde.
– Nu cred, imi pare rau, nu am incercat, nu am idei, nu simt poezia in interiorul meu. Si prefer concretul. Incercarile mele patetice in ale versurilor au fost sortite dezastrului. In liceu i-am scris unei fete doua versuri si i s-a parut ca i-am zis o gluma. Cand imi amintesc cum radea...! Cand le-am recitit m-a pufnit si pe mine rasul.
– Asta pentru ca nu cauti in tine, rabufneste poetul. Ai o crestina si tu?
– O crestina???
– O fata pe ca sa o iubesti.
– Nu.
– Ohhhh! Nu mai am eu varsta ta. Esti un mare gogoman. Te-am mirosit din prima. Iti irosesti tineretea si e mare pacat. Noi cand eram de varsta ta duduiam ca locomotivele cu aburi. Iti place ploaia?
– Nu. Imi trezeste stari melancolice. O consider molipsitoare ca TBC-ul.
– Gresit! De asta nu ai o iubita. Pentru ca nu stii sa iubesti.
– Cum asa?
– Ploaia inseamna apa, apa inseamna viata, femeia da viata. Inveti sa iubesti ploaia, incepi sa iubesti femeia. Cum ar arata iubita ta? Ai putea face o legatura intre ea si ploaie?
– Nu stiu. Cred. E oarecum bizar. Printre primele mele amintiri se numara una dintr-o zi torida de vara. Eram la bunici. Era seceta, mult praf, crapaturi in pamant iar oamenii se rugau in fiecare zi sa ploua. Acolo, in satul bunicilor mei, oamenii chemau paparudele in verile secetoase. Si acum ma cutremura dansul lor. Dezlantuite, imbracate doar in flori si iarba, miscandu-se intr-un ritual doar de ele stiut. Imi amintesc cum deodata cerul s-a acoperit, o vijelie starnindu-se din senin. Ploua cu galeata. Toti au fugit ca potarnichile, adapostindu-se pe sub stresinile caselor. Bunica m-a bagat in casa. Si de acolo, cu nasul lipit de un geam, am vazut singura fata care a ramas singura in ploaie. Radea, alerga, dansa si facea cu mana la fulgere, pasind parca peste trupurile tuturor adormitilor de sub stresinile caselor. Copilul cu nasul lipit de geam era ingrijorat: daca raceste fata? Voiam sa o strig pe bunica sa-i dea o haina. Dar n-am facut asta pentru ca am avut prima revelatie a frumosului. Si de atunci cred ca iubita mea ar trebui sa fie ca fata aia care fugea prin ploaie, se juca cu norii si facea cu mana fulgerelor.
– Extraordinar! Si acum scrie asta in versuri. Foloseste tot ce ne-ai povestit noua. Expulzeaza dracului tot din tine!
– Voi incerca. Ma lasati o clipa?
– Vino ma barbosule sa mai bem ceva, ii zise poetul pictorului. Mimi tu nu vii?
– Ea e muza, sar eu fara sa vreau a ma lipsi de mana din parul meu. Mimi imi zambeste complice si mangaierile parului devin mai afectuoase.
– Gata? Ia sa vedem, ma ispiteste poetul. Hmmm...hmmm...
„Duduind de iubire
Ma-ntind pe trupul tau
In asteptarea ploii
Ce-ti va acoperi umerii”
...frumos, bravo domle’! Nu ma asteptam. Hodorogule, cred ca ii datorezi tanarului un portret.
Anii au trecut. Boemii au imbatranit sau au murit. Cu Mimi ma mai vad prin oras. S-a recasatorit (la o luna dupa moartea doctorului) cu un „tinerel” de vreo 60 de ani.
Boema nu mai exista si impreuna cu ea a disparut o generatie de oameni care iubeau oamenii.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin