Ideea cu coastele de berbecut ii venise ei. Si acum, pregatindu-se pentru seara pe care o vor pertrece impreuna, incerca sa inteleaga ce anume avusese ea in vedere cand propusese sa mearga la un restaurant si sa manance coaste de berbecut. S-ar fi putut gandi la miorita noastra, la pastorala romaneasca, la legatura poporului cu natura, cu pasunile carpatine inalte, la transhumanta, la oaia turcana sau tigaie, adaptate la conditiile de la noi dar neapreciate in lume nici pentru lana, nici pentru lapte si nici pentru carne.
A mancat ceva usor la micul dejun, apoi, toata ziua nu a mancat nimic, doar a baut cateva pahare cu apa. A facut un dus fierbinte si a folosit un sapun de casa, cu un miros discret de petrol care miros, la scurt timp dupa utilizare, disparea fara urma. S-a gandit mult timp cu ce sa se imbrace. A intrat in dressing, a aprins luminile si a deschis usile dulapurilor.
De dimineata a sunat la restaurantul turcesc, de altfel singurul din oras. Pentru el coastele de berbecut se asociau cu orientul, cu lumea musulmana, cu arome si gusturi exotice, peisaje desertice, mistere si taine de neelucidat pentru un simplu european ignorant. Nici macar nu i-a cerut parerea despre aceasta hotarare ci doar i-a spus ca a rezervat o masa pentru seara, ca restaurantul ofera coaste de berbecut si au stabilit ora intalnirii.
Mai fusesera de cateva ori la restaurantul turcesc, le placea amadurora atmosfera, muzica discreta, tapiteria colorata a scaunelor si bancilor, aspra la pipait, facuta din par de camila, decoratiunile de pe pereti din bronzuri grele si aramuri ponosite, amabilitatea vicleana si privirile alunecoase si nesincere ale ospatarilor.
Din multitudinea de haine si-a ales o camasa bleu cu dungulite albastre, desi stia ca ar fi trebuit sa imbrace o camasa alba. Peste camasa a imbracat o vesta de casmir, cu nasturi sidefii si cu fetele cu desen kelim, in culori multiple dar stinse. Pantalonii din catifea raiata, maro, cularea ciocolatei amarui, peste 90% cacao, i-a asortat cu ghetele din piele intoarsa si sosetele din lana de alpaca baby. Si-a aranjat putin, din forfecuta, mustata si barba sura. Abia atunci, privindu-se in oglinda, si-a adus aminte de pasajele din cronica familiei Forsyte, vestita Saga, despre ramificatiile incalcite ale familiei si despre preferintele fiecarei ramificatii pentru carnea de oaie. A trecut ceva vreme de cand, convins ca mancatul poate fi un act de cunoastere, a strabatut campiile din sudul Australiei, aproape de Hamilton si Kasterton in cautarea unor coaste de berbecut local. Altadata, a infruntat furtunile necrutatoare ale Pacificului de Sud pentru a trece din insula de nord in cea din sud a Noii Zelande ca sa guste coaste de berbecut la o ferma de langa Taranaki. Oile crescute pe pajistile udate de vaporii oceanului, iarba bogata in seleniu ar fi trebuit sa confere carnii de oaie un gust aparte. Dar daca la mijloc e doar snobismul metropolitan britanic?
A mancat coaste de berbecut in Akaba, privind apele calde ale Marii Rosii, dar nici atunci asteptarile nu au fost justificate. Abia mai tarziu, la marginea drumului ce ducea peste Atlas, prin Azrou, spre Marocul saharian, a mancat coastele de berbecut la care visase atata timp, a simtit aromele secrete ale Maghrebului, magia divina a lumii islamice. Sau, cel putin asa i s-a parut atunci.
A ajuns cu cateva minute inaintea orei stabilte. Ea a coborat dintr-un taxi, ca de obicei, eleganta, supla, dar impenetrabila, dupa atatia ani o necunoscuta, o straina. O amanta, din cand in cand. S-a apropiat de el si s-au sarutat pe obraji. Atunci a simtit parfumul ei, dulce ca o lingurita de miere poliflora pe stomacul gol, ca o bucatica de baclava sau o portie de kunefe libanez, sau kataif cu alune. A sperat ca mirosul va disparea dar si atunci cand ospatarul a adus coastele de berbecut, mirosul de usturoi si legume inabusite se amesteca cu mirosul parfumului ei. O privi cu asprime, cu dezamagire, ea nu intelegea ce se intampla si manca linistita costitele de berbecut. In loc sa dispara, sau cel putin sa se estompeze, mirosul dulceag de parfum incepu sa-l obsedeze tot mai mult. Fiecare imbucatura devenea un calvar, o intoxicare, o deziluzie, confirmare a unei decizii definitive, brutale ce incoltea in mintea lui.
-Paradox?
-Da dragule, Prada Paradoxe. Tu mi l-ai cumparat de Craciun. Nu-ti amintesti?

Moderatori angel_angel39 Galateea admin