“– Ești fierar?, a răsunat o voce în spatele lui Răzvan, astfel încât acesta a tresărit de mirare. Mai mult decât atât, bărbatul nici nu a auzit cum s-a deschis ușa atelierului să fi intrat cineva.
– Nu ați încercat niciodată să bateți la ușă înainte de a intra?, a răspuns fierarul un pic supărat, pe sine și pe musafirul nepoftit.
– Să bat la ușă? Hmm…Nu, nu am încercat…, a răsunat vocea.
Știa cu siguranță ce-i va spune când va termina lucrul, dar imediat ce s-a întors la misteriosul impertinent, toate gândurile și speech-ul pregătit s-au împrăștiat prin întregul corpul completând senzația de fiori reci și tremur: în fața lui se înălța un client neobișnuit, cu totul diferit de ceilalți care intrau zi de zi în atelierul muncitorului.
– Aș vrea să-mi bați coasa…, a glăsuit oaspetele cu o voce feminină, nițel răgușită.
– Ei bine, gata, da? E finalul?, a oftat fierarul.
– Nu e gata încă, dar e cam tocită și are numeroase crestături, a răspuns Moartea.
– E logic, a spus Răzvan. – Și ce ar trebui să fac acum?
– Să-mi bați coasa, a răspuns răbdătoare Moartea. – Și mai apoi să mi-o ascuți, dacă e posibil..
– Chestia cu coasa am înțeles, iar eu ce să fac? Să mă rog sau să-mi strâng lucrurile?
– Ah, iată care-i buba, a râs în hohote Moartea. – Eu nu am venit după tine, pur și simplu am nevoie ca cineva să-mi ascută coasa tocită.. Te vei isprăvi cu această sarcină?

............

Dar știi tu cum arătam eu cândva? Am fost o domnișoară frumoasă care întâmpina sufletele oamenilor cu flori și le însoțea la locul destinat. Eu le zâmbeam și le ajutam să uite ceea ce s-a întâmplat cu ele. Dar totul e în trecut. Uite ce s-a făcut din mine!
Rostind ultimele cuvinte, Moartea s-a sculat de pe scaun și și-a scos gluga.
În fața lui a apărut o babă cu fața plină de riduri și plete sure. Dar cei mai înfiorători erau ochii: de sticlă, ochii care nu exprimau nimic și se uitau țintă la fierar.
– Uite ce-a rămas din mine! Și știi de ce?, a făcut un pas spre Răzvan.
– Nu, a clătinat acesta din cap, ghemuindu-se sub privirea ei.
– Sigur că nu știi, a zâmbit Îngerul. – Voi m-ați făcut așa! Eu am văzut cum mama își ucide copiii, cum fratele își ucide fratele, cum o persoană poate omorî sute și mii de oameni într-o singură zi. Eu plângeam văzând cele întâmplate și urlam de nedumerire și imposibilitate de a opri asta, eu strigam și zăceam în groază…
Ochii Morții au început să sclipească.
– Eu mi-am schimbat frumoasa rochie pe straiele astea negre pentru a ascunde orice urmă de sânge a oamenilor pe care-i însoțeam. Mi-am pus gluga pe cap ca să ascund lacrimile vărsate. Eu nu le mai ofer flori. Voi m-ați transnformat într-un mosntru, după care m-ați acuzate de toate păcatele săvârșite. Sigur, așa e mai simplu…Eu arăt oamenilor calea lor, dar nu îi ucid. Dă-mi coasa, prostule!
Smulgând-uși coasa din mâinile fierarului, Moartea i-a întors spatele și a ieșit din atelier.
– Pot să-ți adresez o întrebare?, s-a auzit vocea din spate.
– Vrei să întrebi, la ce-mi trebuie atunci coasa?, a întrebat Moartea oprindu-se în loc.
– Da.
– În locul drumului spre cer a crescut iarbă.. și cineva trebuie să o cosească…”

Cine doreşte să citească integral povestirea, este rugat să acceseze linkul: http://eustiu.com/moartea-si-fierarul-po … talc/

Prejudecăţile sunt un obstacol de care ne lovim zilnic şi pe care, din păcate, de multe ori nici nu îl sesizăm. Care să fie oare cauza acestui lucru? Să fie ignoranţa? Nu. Răspunsul este destul de simplu: de multe ori nici nu conştientizăm o prejudecată, pur şi simplu ne trăim viaţa în conformitate cu ea, datorită obişnuinţei, datorită modului în care am fost crescuţi şi educaţi. Pe parcursul vieţii le depăşim sau ne formăm altele în funcţie de experienţele prin care trecem.noi.

O definiţie simplistă, dar în acelaşi timp foarte cuprinzătoare, spune că prejudecata este o opinie în absenţa oricărei dovezi sau argument (Michael Crichton, State of Fear). În cazul prejudecăţilor, etichetăm pe celălalt în funcţie de imaginea care ne-a fost inoculată de alţii sau în urma unei prime impresii greşite şi ajungem să nu mai interacţionăm cu el, să îl respingem înainte de a ajunge să-l cunoaştem. Şi în cazul acesta, singurii care pierd suntem noi pentru că nici nu bănuim ce comori ascunde celălalt… De asemenea, tot în funcţie de prejudecăţi ne comportăm în relaţiile cu persoane semnificative pentru noi. Prejudecăţile pot să ne blocheze drumul, ne pot pune piedici în calea cunoaşterii şi chiar autocunoaşterii, ne pot împiedica să încercăm lucruri noi, să spunem ce gândim de frică să nu-l supărăm pe celălalt, să mergem în locuri necunoscute, să ne împlinim dorinţe doar pentru că ne simţim incapabili să le ducem la capăt.

Şi nu este păcat? Cum ar fi să uităm pe moment că suntem diferiţi, că ne place sau nu ce ştim despre celălalt şi să ne îndreptăm cu deschidere unii spre alţii? Prejudecăţile ne ţin pe loc, ne limitează libertatea de mişcare şi nu ne permit să privim dincolo de aparenţe. Încercând lucruri noi şi renunţând la prejudecăţi ne putem redescoperi, ne putem cunoaşte mai bine pe noi, ne putem deschide noi orizonturi, putem avea o comunicare mai bună cu ceilalţi.

surse: http://redescopera.ro/despre-prejudecati … cati/

Moderatori angel_angel39 Galateea admin