"Bătu  în uşă doar din obişnuinţă. Pavel tocmai ieşea din bucătărie, cu ibricul în mână. Mirosul cafelei umpluse toată casa:
       -Bună! zise Virginia, cu aerul acela al ei, mereu fericit, care umplea pe dată locul, oriunde s-ar fi aflat. Ai făcut cafea?!
       Tânărul ridică ibricul aburind, arătându-i-l din ochi, apoi îşi continuă, atent, drumul. Când fata ajunse în cameră, el pusese deja cafeaua în ceşti. Şedea cu ochii în gol, uşor rigid, fără a se sprijini de spătarul scaunului:
       -Ce-ai păţit? întrebă ea, cu urmă de îngrijorare în glas. Ştii... Nu pot sta decât o clipă. Azi nu pot sta. M-a rugat Lili s-o schimb oleacă mai devreme. Cineva dintr-ai ei botează un copil şi vrea să treacă pe la coafor înainte.
       Se oprise în picioare lângă masă şi îl privea.
       -Bine, mormăi el. Bine.
       -Da’ ce-ai păţit? insistă ea, trăgându-şi scaunul din capătul mesei. Ce ţi s-a întâmplat de eşti aşa, leoarcă, de supărare. Ai trecut mai devreme pe la local şi ţi-a spus Lili?
       Pavel o privi dintr-o parte, pe sub sprîncene, fugar, Fata nu era atentă la el, tocmai încerca să soarbă, cu grijă, din cafeaua fierbinte. Scoase o ţigară din pachetul aproape gol şi o aprinse. Pufăi fără chef. Ar fi vrut să existe o posibilitate de a se ascunde sau chiar de a dispărea. Un nor, o draperie ceva, ca la circ când iluzionistul te face să dispari cu o simplă mişcare a baghetei, deşi tu rămâi pe loc şi-i vezi pe ceilalţi, cei din stal, cu ochii căscaţi cât cepele, de uimire.
       -Da’ săptămâna viitoare  -zise ea-, sâmbătă şi duminică, dacă vrei, putem merge undeva. Sunt liberă. Să nu-mi spui că iar ai probleme cu stomacu’. De ce nu te ţii, odată, de tratamentu’ ăla?!
       -Nu, nu-i stomacu’. Nu-ţi face griji.
       -Are mama o reţetă cu aloe şi miere, dacă vrei, o rog eu să ţi-o facă. Când mă duc acasă, îi spui că-i pentru domnu’ Gavrilă, şi gata.
       -Da’ nu mă supără stomacu’, Vighi.
       Îi revenise vocea, constată ea. Nu întreagă, încă bătea vânt de iarnă prin frunzele prea fragede, dar sloiul din gâtlejul lui se ducea, se dusese aproape, şi erau şanse să apară şi prima rândunică. Aşa era Pavel; trebuia să-i laşi timp pentru a se aduna şi a se pune în ordine. O dată când au fos la plajă, peste Dunăre, cu mai mulţi din grupul lor de prieteni, a tăcut o jumătate de zi, înlocuind vorbele cu datul din cap şi din mâini. Abia la întoarcere, pe bac, şi-a amintit că-i fiinţă vorbitoare. I-a stârnit mirarea un clean, cu tivurile negre ale solzilor. Trebuie că era al dracului de flămând dacă şi-a urmărit prada până în preajma zgomotoasei maşinăriei. L-au văzut mai mulţi călători, s-au minunat, şi Pavel a intrat în corul lor, povestind iar şi iar cum alega peştele mic în zig-zag, cum se repezea răpitorul, gros ca pe mână, şi cum nimerea în gol. Din felul cum povestea el puteai să crezi că traversaseră împreună măcar jumătate de Dunăre, când, în fapt, fusese doar o ţâşnire de o secundă, două cel mult. Dar altfel, Pavel se dovedea băiat bun. Nu profita de faptul că ea era ospătar, cum făcea iubitul Adelei, care, după ce bea pe degeaba în schimbul bietei fete, mai avea şi pretenţia să-i fie recunoscute nişte drepturi închipuite de către ceilalţi consumatori. Noroc că domnul Gavrilă se gândea la situaţia Adelei, altfel de mult ar fi zburat-o. Că nu-i trebuia lui băgător de seamă: cine şi cum vorbeşte pe la mese; cine şi cât a băut; cine şi cum a vărsat băutura pe faţa de masă; cine şi unde a aruncat sau a scăpat chiştocul...  Că la băutură bărbaţii lasă caii mai slob.ozi şi în vorbe şi în alte alea. Cel mai bine-i să te faci că nu-i vezi şi nu-i auzi. De ce să işti ceartă din toate fleacurile?
       -Dacă-i ceva, zise ea, spune-mi acuma. Că nu vreau s-o las pe fata aia să  m-aştepte.
       -Mai bine nu m-ai mai întreba. Nu acuma.
       -Păi atunci...
       Îşi opri vorba la jumătate şi îl privi cercetător. Pavel se năruia în sine, se făcea mic. Se posomora şi se trăgea în sine, ca melcul în găoace. Virginia îl ştia de ceva vreme, şi înţelese:
       -E chiar aşa de rău? întrebă cu glas mic.
       -E tare rău, Vighi.
       Dacă nu era bolnav, şi sigur nu la vreo boală se referea el, atunci nu mai rămânea decât...
       -Te-ai împăcat cu Iulia?
       -Da, şopti el.
       Un scurt răstimp se înstăpâni tăcerea. Doar răsuflarea fetei umplea încăperea. Mica rigiditate a bărbatului se făcuse de mult fărâme. Întinse mâna după altă ţigară, scotoci înăuntrul pachetului, extrase ţigara pe jumătate, dar se răzgândi şi îl aruncă înapoi pe masă:
       -N-am vrut... – scânci, şi palmele i se închiseră spasmodic de câteva ori în şir -, n-am vrut, să se termine aşa, Vighi.
       -Lasă, spuse ea. Lasă.
       Se ridicase în picioare, gata să plece sau să o rupă la fugă. Voia să-l aline cumva, dar singurul cuvânt care-i venise în minte suna ca o lacrimă  pe obraz. Duse ceaşca la gură, însă pe marginea ei nu se prelinse decât o urmă de zaţ. Râse. Doar o încercare de râs:
       -Nici nu ştiu când s-a golit ceaşca asta.
       -S-a golit. Vrei să-ţi mai torn un pic?
       -Nu; cred că mă aşteaptă Lili, pe ghimpi.
       -Tu acum...
       -Lasă, îl opri ea. Lasă. Doar ştiam de la început.
       Şi ieşi repede, lăsând uşa deschisă în urmă-i."

O frântură de realitate despre relaţii, despre sinceritate şi curaj, despre dragoste şi despărţire, o povestire tristă, care s-ar putea întâmpla oricui. Scriitura nu-mi aparţine, este a unui scriitor gălăţean. Dimitrie Lupu, un om drag mie.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin