M-am însurat (prima dată) în studenție, cu inima topită de iubire și gândul la o căsătorie pe veci. De unde era să știu că Ea nu prea simțea și gândea ca mine, având un plan bine pus la punct: un certificat roz și un plod la repezeală, pentru a obține o repartiție convenabilă la terminarea facultății.
Ăsta este marele dezavantaj al bărbaților: iubirea ne întunecă mințile, iar intuiția nu ne semnalează adevărul sentimentelor femeii iubite.
Câțiva "binevoitori" mi-au atras atenția că fata nu mă prea iubește, ba chiar că are sângele prea fierbinte. Orb fiind, am început să devin și surd, mai ales că fata, apoi soția mea, se dădea în bărci cu fereala... Abia după repartiție a încetat să se mai ferească, astfel încât am fost nefericitul martor al unui flagrant.
Am crezut că s-a rupt totul în mine, dar după câteva luni (de la divorțul inevitabil), am reușit să-mi revin, cu sprijinul consistent al mai multor iubite lipsite de un interes matrimonial.
Sincer, nu pot afirma că am tratat relațiile ca pe niște aventuri, deoarece nu am avut decât relații bazate pe sentimente, pe fiecare din acestea tratându-le ca pe virtuale (posibile) soții.
Dar un lucru era cert: următoarea căsătorie nu va debuta cu nuntă la biserică, deoarece am înțeles că, pentru o femeie, jurământul în fața lui Dumnezeu nu face nici două parale. Iar mai târziu am constatat că femeile nu-și respectă, în general, jurământul. Ceva de genul "jur, dar nu promit" (o replică hazlie dintr-o comedie).

Este, poate, o poveste tristă pentru unii, sau motiv de râs ori mișto pentru alții.
Eu am scris doar ca pe o experiență care ar putea fi utilă celor ceva mai tineri.
Nu afirm că toate femeile ar fi la fel și chiar sper să nu fie așa.

După ani și multe relații m-am căsătorit a doua oară, evident fără pirostrii.
Ce și cum sunt în prezent, nu cred că este treaba "publicului larg".
Dar dacă sunt prezent aici, se poate intui de ce.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin