Ultimele 2 zile mi-au lasat un gust amar. Si nu are legatura cu mine. Are legatura cu ce se intampla prin jurul meu. Si ma afecteaza indirect.
Imi amintesc ca in urma cu ani buni moderatorul unei emisuni difuzate un un post local de radio a primit un telefon. In direct. De la un "fan". Care in direct i-a spus:"Fraiere, **** …!"
Moderatorul respectiv s-a pierdut cateva secunde, dupa care a dat un raspuns deloc inspirat:"Prietene, mi-ai lasat un gust amar..."
Am fost o fetita cuminte desi foarte baietoasa. In gradinita stiam cele mai multe poezii si cantecele, eram mandria grupei la serbari. Insa fara probleme ma cataram in cel mai inalt copac sau ma luam la tranta cu obraznicaturile de baieti. Eram si econoama inca de la varsta de 3 ani. Monedele pe care le primeam de la parinti le strangeam cu grija intr-o sticla de lapte. Capacul sticlei era lipit cu banda adeziva si avea taiata in el o fanta suficient de mare sa intre pe acolo o moneda de 5 lei. Ok, mai multe erau cele de un leu si de trei lei. Dar fiecare banut pus deoparte era o reusita. Si, credeti-ma, pe atunci nu spargeam pusculita ca sa merg la baut cu fetele in oras.
La un moment dat pusculita s-a umplut. Cu manutele tremurand de emotie am desigilat capacul sticlei si mi-am varsat comoara pe o patura. Monedele sclipeau mai ceva ca diamantele si sufletul imi era plin de bucurie.
Cu ajutorul mamei am inceput sa numar, ban cu ban. Totalul era destul de impresionant pentru acea vreme si pentru un copil atat de mic cum eram eu.
Am inceput sa ma gandesc ce sa fac cu acei bani. Si pentru ca eram o baietoasa cu doi frati mult mai mari, nevoita sa se plieze jocurilor de baieti pline de julituri, zgarieturi, batai si vanatai, nu am cautat indelung: o bicicleta! In felul asta, nemernicii, nu mai puteau fugi de mine, calare pe Pegasurile lor enervante. Mi-o doream asa cum sugarul isi doreste lapte de mama, asa cum cainii de lupta isi doresc un gat de pensionara la care sa sara. Puteam sa o am si am avut-o! Era un jaf din ala mic, albastru, cu roti subtiri, cu spite. Pedalele mergeau doar in fata, frana puneam cu picioarele. Dar era bicicleta mea si o iubeam.
Anii au trecut, eu am crescut (nu foarte mult). Aveam nevoie de o noua bicicleta, pentru ca genunchii imi ajungeau pana la ghidon. Si atunci a venit Maretul Pegas. Rosu de-ti lua ochii. Daca mi-ai fi dat pe atunci un Ferrari nu m-as fi bucurat atat de mult. Nu au trecut multe zile pana m-am apucat de modificari, impreuna cu fratii mei. I-am pus roti groase, de mini-mobra, i-am ridicat aripile, ce mai, am facut-o bicicleta de teren. Copie extrem de palida a mountain-bike-urile cu care se dau fericitii copii de astazi. Dar ce conta pe atunci.
A urmat prima cursa cu bicicleta modificata. In saua ei eram mai mandra ca Iliescu in Cielo lui cumparat din salariul de om sarac si cinstit.
Navigam usor, fara a tine mainile pe ghidon asa cum vazusem la fratii mei. Vantul imi sufla prin plete, privem de sus lumea, lumea ma privea cu admiratie (asa credeam, cel putin). Intru ca un bolid intr-o intersectie. Dau din pedale mai tare. Mainile tot in buzunare. Roata din fata intra intr-o groapa. Pegasul salta. Nu il pot controla, pentru ca mainile imi erau prinse in buzunare. Bicicleta se inclina in fata iar eu sar exact in fata ei. Cad gramada in mijlocul intersectiei…Masinile ma claxonau, soferi, pietoni, pasari, animale mici de casa, ingeri, statia MIR si poate chiar Dumnezeu se uitau la mine. Eram cazuta, neajutorata si ma tineam de burta in mijlocul strazii. Cu greu m-am ridicat, mi-am luat cu o mana mandrul Pegas, am ajuns pe trotuar, apoi acasa. L-am bagat in garaj in asteptarea fratilor mai mari. Si o jale m-a cuprins. Pentru prima oara am simtit gustul amar al jalei.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin