Manat de o dorinta necunoscuta, am recitit o carte a adolescentei mele: “Fata din Zlataust”. Nu ma omor dupa Teodoreanu, nu pentru nostalgie, nu pentru stilul neobisnuit al cartii comparativ cu restul scrierilor sale, nu pentru subiectul tabu dezvoltat in contextul lumii interbelice, nu pentru vorbele de duh, nu pentru multe altele. Ci pentru starea pe care cateva fraze mi-au dat-o. De exemplu „eu sunt intaia dimineata pe care au privit-o ochii tai deschisi in leagan. Iti mai aduci aminte de mine? Eram cu zorii si cu randunelele deasupra leaganului tau. Asa am ramas...”
Si mi-am amintit de locul in care am facut primii pasi, buricul lumii copilariei mele: satul meu. Deloc mistic, centrul lipsit de echivoc al unei istorii cu care imi e tot mai greu sa ma impac.

Asezat intr-o depresiune ca o covata, la noi intotdeauna era mai frig, iar vremea mai tarzie fata de locuri aflate la doar doua dealuri mai incolo. Un microclimat, cum aveam sa invat mai tarziu, unde primavara venea la doua saptamini dupa restul lumii, iar poamele infloreau si se coceau asijderea. Suit pe Dealul Buturenilor, de unde se vede Ceahlaul in zilele senine, dealurile nesfarsite ti se dau generos vederii, coplesindu-te cu impresia unei uriesesti turme de bouri ce s-a asazat molcom la rugumat, desenand firesc linia orizontului cu spinarile lor, curbate de un estetism bizantin asa cum este de altfel intreaga tara a Moldovei. De stai si privesti in zare nici nu stii cum te paleste mirarea lucrurilor deja stiute, dar care acum, in tainic ceas de asfintit te umplu de un simt al vietuirii si-ti imbie cugetul, la nestapanite ganduri de "ce-o fi si cine-o mai fi dincolo de dealurile noastre".

In mijlocul satului, marturie a importantei sale, sta parcul burjuilor dimpreuna cu conacul sau, toate apartinand neamului Carpestilor, veche familie de boieri moldoveni mentionata de Dimitrie Cantemir in „Descrierea Moldovei" printre vechile neamuri ale tarii, familie la care strabunii mei au fost vreme indelungata vrednici logofeti. Cand urgia rosie de la rasarit s-a abatut si asupra noastra iar Carpestii au hotarat ca Franta va fi locul ce le va'ngropa neamul de'amu 'nainte, conacul a devenit "Casa Pionierilor", marmura verde de pe alei a pavat cotetele porcilor de la AEI, iar parcul, laolalta cu celelalte acareturi, simple dependinte, ateliere si locuri de depozitare dar mai ales, fermecatul univers al copilariei mele. Dupa ce vremea il preschimbase intr-o nedorita amintire a burghezo-mosierimii, parcul cel frumos de odinioara, cu fantana arteziana in mijloc, alei ingrijite marginite de castani si nuci salbateci, iubitul loc de plimbare si licoroasa hodina pentru finele obraze boieresti, cazu intr-o paragina atat de atatatoare pentru imaginatia unui copil incat cele mai frumoase povesti ale copilariei mele au izvodit de acolo, de printre arborii cei batrani si tainuitori. Odata cu povestile pe care le-a nascut, palcul de padure m-a creat si pe mine dimpreuna cu o intreaga generatie ce umbla acum risipita prin lume.

Vara, daca nu eram la scaldat sau furat de hultoane, impreuna cu vajnicii mei tovarasi de joaca, alergam cat era ziulica de mare prin parc, pintre baladaile de-un stat de om, scociorind cele mai neatinse cotloane, gasind ascunzatori demne de tainele noastre, pentru a caror proteguire ne legam prin solemne juraminte ce nu tineau niciodata mai mult de trei zile. Ne inchipuiam haiduci de temut, voievozi sau orice alt fel de eroi descalecatori ai inchipuitelor noastre mosii pe care ni le imparteam cuviincios dupa rang si vitejie. Toate acestea se petreceau spre ciuda lui "Victor nebunu", paznicul parcului si dusman primejdios, cel care, satul de prastiile, sagetile si bine ticluitele noastre viclesuguri si pradaciuni prin livada scolii, nu contenea a pohodi in cautare de semne lasate de noi, cu speranta vesnic inselata, ca odata si odata ne va prinde urma si ne va veni de hac. Si uite asa vara curgea pe nesimtite, bucurandu-ne traiul de copii lipsiti de griji.

Iarna nu era mai putin fermecatoare sau lipsita de zbenguieli. Dupa primul inghet ne rupeam hainele in coate pe duruiusurile de care nu ne mai saturam "in pauza mare", iar la caderea primului omat, o luam voiniceste spre derdelusurile satului. Ne adunam "la morman", in parc, unde faceam pocinogul la sanii cu care ne laudam care mai de care si pe urma ne intrebam unde vom merge: pe vale "la Femeloaia", "la Simion" sau "la Brutarie" ? acestea erau locurile noastre, toate ulite ale satului. Se discuta aprins, cu multa indarjire, fiecare avand hatarul lui pe care si-l apara cu strasnicie. Odata hotararea luata, mergeam de-ndata intr-acolo, iar zarva noastra punea stapanire pe toata ulita care devenea dulcea noastra povara, placutul surghiun al cetei de sisifi zglobii cu glasuri ascutite care-si trageau intr-una saniile spre varful pantei spre a gusta bucuria de cateva clipe a zdruncinatei coborari. La sanius, timpul parea ca triseaza mereu, pomenindu-ne deodata cu noaptea peste noi, nevoiti sa ne intoarcem fiecare la casele noastre obositi, inghetati dar fericiti, cu gandul la minunile zilei de maine.

Dar nimic din toate astea nu se compara cu Sarbatorile, care incepeau pentru noi in noaptea Sfantului Andrei - singura din an in care animalele vorbesc, fetele-si pot vedea ursitul in oglinda la miez de noapte iar dracii ii cauta pe cei nascuti cu caita sa le ia sufletul - si se terminau de Boboteaza cand popa Talpalariu, cu odajdiile puse, umbla prin sat cu dascalul, aghezmuind si binecuvantand gospodariile. In timpul sarbatorilor toate deveneau altfel, timpul isi pierdea lentoarea devenind grabit si plin de el insusi, condensand in chip misterios bucuria si fericirea parca a intregului an ce se scursese.

Masa de Craciun, aceasta liturghie a gustului, se asternea generos pe fata alba de in a mesei lungi, blagoslovind asteptarile tuturor, si ale celor mari, si ale prichindeilor care eram. Dar s-o luam cronologic: porcul, care dupa un an de scarpinat si alintat isi implinise traiul in ajunul Craciunului, boloborosea acum la foc domol in oalele cele mari de tuci, transformat in tochitura si caltabosi, in timp ce mama pregatea pelincile Domnului, turtele cu julfa si nuca din care, in momente de deliberata "neatentie", mai furam cate-o bucatica pe care-o molfaiam pe ascuns. In tot acest timp, oalele cu dulceturi si serbeturile cetluite trainic cu sfoara de canepa si hartie incepeau sa iasa din intunecatele abside ale camarii, cautandu-si cate un loc in aranjamentul mesei.

Ehehei.., de buna seama ca Sarbatorile erau pentru toata lumea o feerie culinara ce te asalta cu bunatati din toate partile, dar pentru noi copiii, Sarbatorile mai insemnau si altceva, mult asteptatul prilej al agonisirii de ceva arginti fara a mai cere tatilor si mamelor noastre scapand astfel de irosirea unor linguseli ce puteau fi folosite cu alt prilej. Dupa pravila si stat tot copilaretul mergea care cu colinda, care cu steaua, uratul sau sorcovitul. Cand ma facusem ceva mai maricel, mergeam cu ursul, scapand de umblatul in ceata cu tancii colindatori. Imbracat urs, mergeam tantos pe ulitele satului, plesnind de fudulie ca nimeni nu mai era ca mine. Mos Mihai de la Iazul Mucului, ne facuse mie si fratelui meu de cruce, toate cele trebuincioase pentru a umbla cu ursaritul asa cum se cuvine: chipiu plin de margele cu pampon mare, rosu, diagonale batute'n tinte, cap de urs cu lant, blanuri, opinci si cel mai important doba din piele de caine cu vesca dintr-o sita stricata de-a mamei pe care o puneam sus, pe soba, sa se'ntinda si sa sune bine.

De Paste nu lipseau placintele "poale'n brau", prajiturile taranesti cu stafide de casa si "invartita" cu nuca incleiata'n miere de albine. Cozonacii bucalati erau dusi la cuptiori la Mam'Mare, cum ii spuneam noi copiii, matusa Marghioala cum ii spunea lumea in sat, inimoasa noastra vecina care avea grija de noi ca de copiii ei. Mi-a ramas intiparita in minte destoinicia cu care manuia lopata de lemn cand ii invartea si cum mai fugeam de apriga ei dojana atunci cand incercam sa slutim cozunii cei fierbinti cu ciupiturile noastre pofticioase. Cand, in cele din urma, totul era gata, parca imi rasuna si acum in urechi invitatia multasteptata: "Poftit si mancati c'avem di tati !" iar noi ne asezam la masa chicotind si veselind, cuprinzand din ochi intinderea ademenitoare a mesei plina de bucate.

Uite asa imi petreceam copilaria si Sarbatorile, fericit aman in paradisul meu multicolor, uitand de mine insumi, infruptandu-ma fara sa stiu din norocul cu care eram binecuvantat.

Timpul care atunci era bun cu mine, astazi este tot mai putin indurator ciuntind multe din aventurile si pataniile infruntate odinioara cu multa vitejie, din sunetele si gusturile ce ma incantau, facand ca oamenii si fermecatele locuri de altadata sa cada in uitare odata cu anii ce nu contenesc a se cresta pe rabojul fiintei care sunt. Dar poate ca si uitarea isi are rostul ei, asa cum ne spune Eclesiastul, ca pentru orice lucru este un timp si o judecata iar cum timpul s-a scurs, am ramas cu judecata care indeamna la aducere aminte si ma face sa zambesc si sa fiu fericit, acum, in aceasta zi.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin