Nu stiu ce am avut azi. M-am tot gandit. Nu cred in memoria involuntara. Proust m-a enervat de cand ma stiu. L-am citit cu dintii inclestati si pumnii stransi. Cum naiba poti scrie pe 36 de pagini despre un scaun??? Insa astazi…
Astazi m-a lovit. M-a lovit o amintire. De fapt mai multe. Napadit este cuvantul “care spune adevarul”. De la ce a pornit furtuna memoriei mele involuntare? De la o bunica ce-i sulfa copilului peste o julitura proaspat facuta. Si de la o expresie: “dragul bunei”.
Bunii mei... Sunt atat de multe de spus despre ei... De cate ori ma gandesc parca deschid o cutie uriasa plina cu miliarde de lucruri dragi ce au fiecare importanta lor. Este un lucru obisnuit pentru un copil dorit de toata familia, primul copil. Imi amintesc de ei impreuna si distinct. Nu stiu sa fac o diferentiere clara intre stari. Totusi de cite ori vorbesc despre bunica involuntar completez cu o povestire aparent antagonica despre bunicul (poate ca asta a fost cea mai importanta realizare a vietii lor. Raman in aminitrea omului pe care l-au iubit cel mai mult impreuna chiar si dupa ce au murit demult).
Ea extrem de frumoasa, intotdeauna, pana in clipa mortii. Sau poate ca asa o vedeam eu. Cu ochii usor oblici, verzi, usor migdalati. Blanda. Intotodeauna mi-am imaginat ca Sfanta Miercuri a povestilor mele are infatisarea ei. Nu era inalta dar impunatoare prin prezenta. La 70 de ani avea mai putine riduri decit multe dintre femeile de 40 de azi. La o privire mai atenta ii descopereai gesturile de pension: naturaletea cu care intindea mana sa-i fie saruta de cunoscuti, felul in care tinea tacimurile la masa, eleganta si privirea panoramata cu care astepta sa ii fie oferit un loc la o petrecere. Asteptarea asta avea si ea eleganta ei.
In noaptea in care a murit eu eram la Iasi student... stiam ca nu se simte bine. Era o noapte de marti spre miercuri. In noaptea aia m-am trezit pe la 3.00 plangand. Parca se rupsese ceva in mine. Aveam o jale amestecata cu somn si o oboseala care nu era a mea. Am vrut sa sun acasa la ora aia dar mi-am zis ca daca ii trezesc pe ai mei imi vor spune ca sunt nebun si ca mai bine ma culc... ca nu s-a intimplat nimic. Si stiam ca daca se intampla ceva ma vor suna. Inca mai pastrez increderea oarba in cei dragi. Sper sa nu o pierd niciodata. Dimineata a sunat telefonul. Auzeam totul cu ecou. Eram eu, vocea mamei si parca inca ceva. Dar pentru asta nu garantez. Am simtit o usurare. Jalea a disparut ca prin farmec. Mama imi spunea ca intrebase toata saptamana cind vin eu;si toti ii spuneau ca miercuri. Si a trait pina miercuri la fel de linistita ca pana atunci. Nu parea nici mai rau nici mai bine ca in ultimii 5 ani. Doar usor mai preocupata si mai palida. Si se misca mai incet.
Bunicul meu era un barbat inalt. S-a pastrat asa pina la batrinete. Nu s-a incovoiat desi a fost bolnav. Si cind se misca greu prin casa avea un fel aparte de a a se apleca. Se indoia putin din mijloc dar isi indrepta genunchii. Iar cand nu mai putea sa isi indrepte genunchii incerca sa- si tina umerii drepti si se sprijijea cu o singura mina de masa sau de tocul usii. In orice situatie a reusit sa fie cu un cap mai inalt decit toti. Cind bunica il scotea din minti (avea talentul asta) ii spunea pe un ton grav "offf!" ... si ea isi lua rautatile de acolo si le revarsa in alta parte. Nu l-am prea auzit injurand.... cele mai urate cuvinte pe care a reusit sa le rosteasca vreodata in prezenta mea au fost " LA NAIBA .. " sau „PASCA MA-SII” si imediat se rusina ca si-a iesit din fire.
De la el am invatat: nevoia organica de a fi privita femeia de langa tine in felul ala special in care se uita el.: senin si deschis. Eleganta, placerea pentru citit si vorbit si povestit si impartasit, convingerea ca barbatul trebuie sa fie intotdeauna putin mai intelept ca femeia si cu umerii mai lati decat ea, convingerea ca niciodata costumul nu iti dovedeste calitatile, cafeaua trebuie bauta fara zahar si fiarta de doua ori, cu un strop de sare in apa fierbinte sa ii simti aroma... gustul de zahar in cafea e ca minciuna. Modifica structura si ucide savoarea. Painea prajita nu se usuca daca stii pe ce fel de plita sa o asezi. Laptele se bea proaspat dimineata, cu ziarul langa si un pachet de tigari ascuns vinovat in buzunar. Coniacul se bea incalzit. Vinul se bea fara apa. Spritul e bun numai in dupa-amieze toride de vara.
De la bunica am invatat: convingerea ca barbatii iubesc totul la o femeie. Fie ca e vorba de haine, de miros, de gesturi, de cuvinte, de voce, de sensibilitatate, de privire etc si, ca daca au ce sa iubeasca, nu mai sunt interesati de altceva. Ca un cires inflorit se poate imbratisa. Ca paharele de cristal si argintaria nu se tin in vitrina ci se folosesc in fiecare zi a saptamanii. Ca e important interesul pe care ti-l acorzi zilnic educandu-te pentru a fi mai bun, mai curat, mai deschis, mai aproape de toti cei ce te inconjoara. Ca nu exista situatie in care sa fie acceptate negrul sub unghii, prostul gust, grosolania, mitocania, badarania, impolitetea. Nimic nu le scuza.
Ca in fiecare zi poti sa creezi o poveste pentru cei pe care ii iubesti, sa impartasesti ceva chiar si numai pentru a face un copil sa invete ca drumul pana la gradinita dimineata poate sa fie spectaculos si nu chinuitor. In fiecare dimineata inventa o poveste pe care o termina in dimineata urmatoare " asa si, intrebam eu, ce a zis printul cind printesa s-a uitat in ochii lui? " .. " asa o sa afli maine dimineata daca te trezesti la timp si o sa ai timp de povesti cu mine". Ma trezeam dimineata si ma cuprindea fericirea ... imediat o sa aflu ce i-a spus printul printesei. Si frematam de bucuria ca o sa ies pe usa.
Toata lumea spunea ca sunt un copil cuminte si vesel si inteligent si sociabil. Dar toate calitatile astea nu erau ale mele. Erau ale ei. Asa cum oboseala si tristetea aia pe care am simtit-o intr-o noapte de marti spre miercuri erau tot ale ei. La fel si linistea de a doua zi. Si de atunci continuu cind ma gindesc la ea zimbesc si ma cuprinde linistea aia.
Si am mai pastrat mirosul de cozonac de Paste si de sarmale de Craciun, o punga de poze invechite, multe de la timp, altele de la origini, o icoana mare care mi-a vegheat copilaria de la capul patului...cand copil si batran, impreuna in genunchi, se rugau. Unul pentru sanatatea si fericirea unui cap balai iar celalat pentru aflarea secretului „tineretei fara batranete si viata fara de moarte”, facand cu ochiul strengareste celuilalt copil din icoana, doar doar l-o imbuna… sa nu i-o ceara chiar pe bunica lui. Ea ar trebui sa fie nemuritoare.
Iar de la ei, amindoi, am ramas cu un zambet ce pentru mine ramane simbolul unui timp pe care ma bucur ca l-am atins macar cu varful degetelor, o casa cu geamuri si dusumea pe jos care pastreaza inca in pereti mirosul dupa-amiezelor din copilarie cand soarele care intra prin perdea desenand umbre pe covorul albastru, facea ca oglinda mesei de toaleta sa reflecte in ape o lume in care eram fericit.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin