Sunt un fidel cititor al unei reviste. Nu spun care (politica editoriala). Este lectura perfecta pe buda, dimineata, si cu siguranta o prefer instructiunilor de folosire pentru sampon, pasta de dinti sau eticheta de hartie igienica abia desfacuta. Oricum cele din urma sunt solutii de criza. Asa ca in momentul in care sora mea cumpara acea revista (!) fiecare reculegere pe buda e motiv de sarbatoare.
Rasfoind revista femeilor libere, independente, destepte, frumoase, inteligente, culte, atragatoare, si mai cum ori fi toate astea care scriu si citesc "revista", am ajuns la un articol interesant. Despre "gesturi tandre" Din pacate nu pot explica pe larg despre ce era vorba in acel articol- politica editoriala .
Radeam de ma prapadeam gandindu-ma la un anumit iepuras din reclama cu baterii. Din pacate iarasi nu pot detalia...regulile blogului .
Si ce legatura are asta cu topicul de mai sus, va veti intreba? Pai are. Cum stateam eu si ma hlizeam gandindu-ma la binefacerile unor baterii cu durata lunga de functionare asupra pretioaselor femei imi pica privirea pe articolul de mai jos, articol in care un bebelus era intins pe burtica, cu limba scoasa si cu o privire albastra catre mine de genul “asa-i ca s-a intors lumea cu popou-n sus?”. Mi-a devenit brusc drag mogandeata din imagine si am scos si eu limba la el hlizindu-ma.
De unde avatarul asta? Cum am suferit metamorfoza? Cum de m-am transformat in halul asta dintr-un om care fugea ca de Uciga-l toaca de plansetul unui bebe intr-unul care se “joaca” cu un copil de pe paginile unei reviste pitziponcoase ?
In fata ochilor mi s-au derulat toate intamplarile pe care le-am avut cu diversi copii de-a lungul existentei mele. Ca un flash. In cateva secunde ce pareau ca nu se mai termina.
Primul copil cu care am luat efectiv legatura a fost sora mea. Aveam 6 ani cand s-a nascut. N-am bagat prea mult in seama. Eram prea ocupat cu lecturile mele si cu incursiunile prin padure, alaturi de prietenul meu de-o viata, intru gasirea unor noi locuri de taina si noi legende. Impactul fatal a venit dupa vreo 6-7 luni cand am auzit pentru prima oara „noi mergem la serviciu...ochii si fata”. Adica??? Sau cum ar spune inteleptul: what the fuck???
Plangea toata ziua, manca permanent, facea pipi si caca cam cat o herghelie de cai. In general chiar cand o tineam in brate. Pe vremea aia nu era boieria de-amu. Nu existau pempers ci pelinci, nu creme ci ceai de tei, nu Johnson ci ulei de...am uitat. Mancarea se prepara nu se cumpara. Pelincile trebuiau spalate, fierte, calcate si apoi reutilizate. Spalam pelinci, radeam mere, faceam ceai, stergeam, curatam, infasam si calcam cu dexteritatea unui chinez dintr-o fabrica de chibrituri. Devenise un automatism. Si ca si cum nu era de ajuns ce faceam...”cat doarme fata maturi trotuarul si speli vasele”. Am ramas si acum cu problema asta. Cand vad un vas murdar mi se urca sangele la creier si tot ce imi doresc in secunda aia e sa-l spal. Vasul nu creierul.
Soru-mea crestea si eu eram din ce in ce mai obosit si ursuz. Helooooo!!! Aveam 7-8 ani. „Iesi la joaca? Nu pot, trebuie sa stau cu soru-mea. Mergi in parc? Nu pot, trebuie sa ii dau sa manance” etc. Imi faceam lectiile leganand plodul, mancam pe fuga, dormeam cand dormea si ea...adica destul de putin. Ai nostri- profesori excelenti- veneau destul de tarziu, satui de copii.
Au fost si intamplari hazlii. Adica acum sunt hazlii, atunci imi venea sa imi iau lumea in cap. Rupt de oboseala am cazut intr-un somn adanc alaturi de fata. Ea s-a trezit inaintea mea. Va mai amintiti povestea cu herghelia? Ei bine chiar asa a facut. A vazut ca nimeni nu o baga in seama si s-a apucat sa ma unga pe mine. Pe par, nas, gat, urechi. Cand si-a terminat trebusoara a ajuns la justa concluzie ca merit un wake-up pe masura. Oaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa si zbang-zbang doua picioare. M-am trezit buimac, plin de rahat si cu o intrebare stupida: cum naiba de miros in halul asta? Ar trebui sa fiu un norocos acum, nu?
Cand soru-mea a mai crescut si a inceput sa-si mai poarte singura de grija am simtit o eliberare de parca cineva imi luase cateva pietre de moara din spate. Cu tot cu moara. Nu mai suportam sa aud planset de copil, glas de copil, ras de copil si nimic ce tine de notiunea de copil. Ohoo, slava Domnului, am stiut sa ma tin deoparte ani buni. Fugeam ca dracu’ de tamaie cand auzeam copil in preajma.
Dar binecuvantarea mea a luat sfarsit intr-o zi de vacanta. Terminasem liceul, luasem bac-ul cu brio, ma apucasem de fumat, aveam toata lumea la picioare si o usoara paloare adolescentina. Ma simteam nemuritor si ma pregateam sa imi serbez nemurirea prin Vama...vreo doua luni. Pregatisem totul. Prietenul meu fierbea de zor o bucata de vreo 5-6 kg de slanina- mancare, eu faceam turte pe plita si le uscam in cuptor, bunica ne facea posmagi si fulgi de cartofi. Pregatiri nu saga!
Tam-nesam vine in vizita o familie prietena cu un plod de vreo 10 ani. Din vorba in vorba ai mei si cu familia respectiva ajung la concluzia ca trebuie sa plece in concediu vreo saptamana-doua impreuna. La mare si la munte ca asa se purta pe atunci. „Si cu copiii ce facem” intreaba femeia familiei respective mimand ingrijorarea. „Nu va faceti griji, zice mama foarte senina, sta R cu ei. Se pricepe. Doar a crescut-o pe sor-sa ”.
Sa-ti creasca pene pe cap si rasaritu-ti-ar zece hapapi cu zece biciuri care sa te sature de propuneri de astea indecente. Si sa te lege apoi de patru cai care sa te traga in patru puncte cardinale! Vaaaaai, nu va puteti imagina cum am coborat si urcat toti 40 de sfinti si cam ce balamuc a fost la gura mea. Pana la urma a trebuit sa accept pentru ca tata m-a rugat frumos si mi-a promis ca se revanseaza. Intotdeauna am avut o slabiciune pentru tatal meu.
In saptamanile care au urmat am avut o misiune care mi-a provocat inteligenta, diplomatia, talentul culinar, autostapanirea, grija si in special RABDAREA! Am avut in grija acel copil. Un copil cu energia varstei, cu pofta de joaca, cu dorinta de a experimenta, cu nerabdare, cu foame, cu intrebari. Eu care mi-as dori doar sa zac in Vama Veche sau acasa cu un ochi deschis inspre televizor, cu un crac scos de sub patura, cu un ochi inchis indreptat spre un vis frumos, cu o mana in pantaloni ca Al Bundy si cu o tigara in coltul gurii, o tigara care ar fi fost bine sa se scuture singura pentru ca mie imi era lene. Ei bine programul meu a fost cu totul altul. Ma trezesc, dau sa-mi pun cafea si imi aduc aminte ca trebuie sa-i fac copilului mancarea de dimineata. Vrei oua? Da. Cum le vrei? Ochiuri. Sigur? Ba nu, fierte. Le fierb, i le dau. Nu le vreau moiiiiiiiii!!!!!!!!!!! Le vreau tari! Prea tarziu, trebuia sa imi zici. Trece o ora de la masa de pranz. Mi-e foame! Iar? Ia si tu o tigara! Mi-e foaaaaaaaaaaaaaaammmeeeeeeeeee! Bine, o sa incerc sa iti fac ceva. Si trebuie sa spun ca am facut spagete, friptura, chiftele, sandvisuri, oua in toate retetele si toate pozitiile de nu mai mi le simteam pe ale mele. In plus, unui copil trebuie sa ii umpli timpul. Cum n-am prea avut chef sa ies din casa i-am pus filme. Copilul insa nu prea intelegea filmele asa ca trebuia sa i le explic. In timp ce ii explicam, copilul dadea cu piciorul in pat. Ritmic, enervant, ca o picatura chinezeasca. Il rugam sa se opreasca, nu o facea. Ma abtineam sa nu ii dau un pumn in cap. La un moment dat m-am gandit sa il leg de scaun, sa ii bag un calus in gura si sa il acopar cu o patura, sa nu il vad. Nu am facut-o dar ma gandeam serios la solutia asta. Pe un copil trebuie sa il intrebi daca s-a spalat pe dinti, daca si-a facut lectiile, de ce nu poarta ochelarii, daca si-a schimbat sosetele, daca a facut dus, daca s-a saturat, daca vrea sa iasa afara, trebuie sa il inveti sa nu minta si sa nu mai arunce tigarile in WC daca nu vrea sa fie prins ca a fumat, sa recunoasca atunci cand a varsat cerneala prin toata casa si nu sa spuna ca doar si-a udat bluza si de aceea a spalat-o. Unui copil trebuie sa ii zambesti chiar daca tu de fapt ai un rictus, unui copil nu trebuie sa ii inspiri teama, dar trebuie sa il inveti sa te respecte, unui copil trebuie sa ii spui ca nu e frumos sa traga cu ochiul pe gaura cheii si sa te intrebe daca faci treaba mare. Unui copil trebuie sa ii acorzi tot timpul tau liber si sa mai faci rost de altul.
Dar au fost si avantaje. Am mancat in fiecare dimineata inainte sa fumez si parca mi-a mai revenit culoarea in obraji. Am avut cu cine sa povestesc atunci cand ma plictiseam, am avut posibilitatea sa ma dau mare cu cunostintele mele (un fata unui copil de 10 ani?!), am avut in fata cui sa imi impun punctul de vedere, am avut pe cine sa pun sa duca gunoiul, sa polemizez pe tema cine-i mai tare: Stairway to heaven sau Ceata lui Pitigoi?
Cu toate acestea mi-am dat seama ca mai trebuie sa curga multa apa inainte sa devin eu tata. Pentru ca in mine inca se mai ascundea un copil idiot care si-a petrecut copilaria crescand copii.
Student. Stateam la coada la bilete la film. Deci stau eu la o coada uriasa, printre toti fitosii care miroseau a parfumuri scumpe. Ca, na, era premiera la „Legendele toamnei”. Dupa 20 de minute de asteptare si de belit ochii mai aveam doi oameni in fata mea pana ajungeam la ghiseu. Inima imi tresalta de emotie. Mai gasesc bilete bune, nu mai gasesc? - gandeam eu...Moment in care o dama draguta, cu sani generosi si cu un copil mic in brate vine direct spre mine. "Stati la coada?" ma intreaba. Noroc ca era draguta si avea copilul ala in brate, ca daca nu o plezneam dupa o intrebare atat de inteligenta. Asa ca i-am raspuns doar "da" si am zambit amabil. "Ma lasati si pe mine sa intru in fata sa iau doua bilete, ca nu mai are copilul astamapar..." Brusc s-au desteptat in mine sentimentele paterne de altfel foarte bine mascate si plin de ingaduinta i-am raspuns:" va rog!" Asa ca, cocoana s-a asezat langa mine la rand. Copilul pe care il tinea in brate, un brotacel care avea vreo 2 ani, isi sugea cu sarg degetul. Gurita ii era plina de bale, care ii curgau pana pe bluzita. Zambeam amuzat. Zambetul mi-a ingheat pe buze in momentul in care copilasul si-a scos degetul incarcat cu scuipat din gurita si mi l-a bagat mie intre buze. Am incremenit. Ma-sa nu-l vazuse asa ca i-am tras repede manuta. Copilul zambea amuzat si iar mi-a bagat mana plina de bale in gura. Atunci l-a vazut si maica-sa care a inceput sa rada amuzata. Eu am scos din nou mana copilului dintre buzele mele (balele lui aveau un gust amarui) si zambeam ca cretinul, ca si cum nu m-ar fi deranjat. Ce puteam sa fac, sa il iau pe ala mic de cap si sa il trantesc cat colo?! Sufletul mi s-a topit insa in momentul in care baietelul si-a lasat capul pe pieptul meu si a zambit. Ca si cum eram taticul lui, probabil necunoscut, natural. Mama mai sa dea in plans de un asemenea moment emotionant, ma privea cu ochi duiosi iar sanii planturosi ii saltau sub bluza stramta. Momentul de magie s-a spulberat cand copilu si-a scos nu unul ci trei degete din gura si m-a manjit pe toata fata cu scuipat. Deja simteam ca imi cresc doua tomahawk-uri la brau. Norocul lui a fost ca a ajuns ma-sa la ghiseu, si-au luat bilete si dusi au fost. Fara un multumesc. Misto, mi-am zis, mai fa boule fapte bune.
Tot student. Prin anul III. Rupt de foame, impreuna cu prietenul meu V, stateam la o coada sa luam un hotdog pe care sa-l impartim. Un copil s-a apropiat de noi. Un copil al strazii. Fara sa cerseasca ne-a cerut o bucata din painea aia de la hotdog. Nu cerea bani. Ii era doar foame. Ne privea cu ochi mari, albastri. Era un copil. Eu m-am uitat la V, V la mine si i-am dat hotdog-ul. Apoi i-am dat numarul camerei si i-am promis ca de cate ori ne duce gunoiul va avea parte de cate o masa. Si asa a fost. Dupa un timp s-a aciuat pe langa noi. L-am spalat, ii cumparam haine, il ajutam cu lectiile (era foarte inteligent), ii dadeam mancare, il luam cu noi peste tot. Devenise un fel de copil de trupa insa fara a-i lasa o clipa impresia ca este o povara. Nu era. Ne ajuta. Cand ne intorceam de la cursuri gaseam curatenie in camera si cartofii taiati numai buni de pus la prajit. Ducea gunoiul si facea mici comisioane pentru noi. Fara sa-i cerem. Era fericit ca avea un pat in care sa doarma si cred ca pentru prima oara simtea ca cineva are grija de el. L-am purtat cu noi peste tot pe unde am mers. L-am ajutat cu tot ce l-am putut noi ajuta. Dar fara a avea senzatia ca avem grija de un copil ci ca ajutam un prieten mai micut.
Amicul nostru mai mic a terminat facultatea si lucreaza acum la o multinationala. Se faleste cu asta ca un curcan in ceasul diminetii. Insa nu a uitat de noi. Ne suna permanent si de cele mai multe ori face misto de reumatismul nostru. Intr-o zi V imi spune: „esti constient ca i-am schimbat destinul?” „habar n-am si oricum nu cred in destin”.
Insa cred ca adevaratul impact a venit dupa mai multi ani. Va mai amintiti de sora mea mai mica si mai proasta? M-am trezit intr-o zi cu o nepotica de la ea. Isterie generala. Tzava (soru-mea) in depresie. Obosita. Plansete si urlete.
„Nuuuuuuu maaaaai poooot!!!
Mai taci din gura si alapteaza copilul.
Mi-eeeee fricaaaa s-o ating.
Ia de te aduna si stai langa ea.
De ce plaaangeeee?
I-e foame, are colici sau a facut pe ea.
Si ce sa-i faaaac?
Placinte si sa te apuci de impletit! Cum ce sa-i faci? S-o legeni, sa-i dai de mancare, s-o freci pe burtica, s-o schimbi. Nu o sterge asa, mai desteapto. De sus in jos nu de jos in sus. Nu vrei sa te trezesti ca face vreo infectie urinara.
S-a imbolnaviiiiiit! Mooooooor!!!
Lasa muritul si hai la medic ca se rezolva. Copii se imbolnavesc. Trebuie sa se imbolnaveasca. Este normal.”
Si ca si cum nu ar fi fost suficient, la scurt timp mi-a mai trantit un nepotel. Isterie planetara. Cred ca daca ar fi venit niste extraterestri sa ne viziteze ar fi plecat in secunda urmatoare cu warp 8 de frica. Dar timpul a trecut si nepoteii au crescut sanatosi si fericiti, fara a avea nici o grija, simtindu-se iubiti si rasfatati. S-au uitat noptile nedormite, grijile, spitalele, supararile, durerile de spate, depresiile, loviturile, nervii etc. S-au dus. Acum, de cate ori ma prind, dupa o calareala si o halca adevarata, se aseaza fiecare pe cate un genunchi. Nepotica vrea sa-i cant, nepotelul vrea sa-i spun povesti cu eroi legendari. Nepotica vrea sa desenam, nepotelul vrea sa inventam o arma cu ajutorul careia sa invingem nu stiu ce armata de aliens pe care ii vede el pe la desene animate. Ma simt ca in Bunicul lui Delavrancea. Insa cu strania senzatie ca nu voi fi niciodata bunic. Pe ei, pe amandoi nu-i simt copii. Ci extensii ale neamului meu. Facand parte din mine.
Relativ recent mi-am mai facut un prieten micut. M-am lipit de el si el de mine „ca marca de scrisoare” vorba cantecului. Este ca un alter-ego de dimensiuni micute. Este inteligent, spontan, chisat, cu o vasta lume interioara, expansiv, frumos, flamand dupa lucruri noi, capacitiv, intuitiv, plictisit de chestii neinteresante, atentie distributiva, prizand usor orice informatie atunci cand te astepti mai putin, experimentativ, memorie excelenta si o lipsa totala de orientare. Adica zapacit. In sensul frumos al cuvantului. De exemplu, daca intr-un parc de vreo 11ha exista o singura sarma de care sa se impiedice fiti siguri ca el o va gasi si se va impiedica . Insa toate astea nu se compara cu modul in care lumea exterioara i se reflecta in suflet. Este pur si simplu extraordinar. Ma lasa masca cu diverse „intelepciuni” de-ale lui. Povestim mult. El invata de la mine si, culmea, eu de la el. Spuneti-mi infantil dar joaca noastra nu este o joaca dintre un adult si un copil ci dintre doua entitati aflate la acelasi nivel. Imi place timpul petrecut impreuna. Ma simt liber si efervescent, cu o energie debordanta, exuberant si expansiv si tone de nazbatii imi trec prin minte...sub privirile dezaprobatoare ale adultilor, categorie din care fac si eu parte, cica! Cateodata facem si boacane dar le reparam repede. Ne mai lovim dar asa se intampla cand te joci. Avem micile noastre secrete si o apriga disputa cu ceilalti copii in ceea ce priveste un loc de aterizare al unei farfurii zburatoare. Intre noi nu ne certam ci ne tinem partea. Ne facem surprize, facem afaceri impreuna, discutam despre diverse intamplari si despre o tara perfecta numita Cutzovenia. Cand ma doare umarul imediat mi-l pune la loc prin manevre numai de el stiute. La fel se intampla si cu genunchiul. Cand pe el il doare ceva, doare si ceva in mine. In rest ne slefuim impreuna oferind unul altuia incredere in noi insine. Si multa caldura. Si intelegere. Si ras. Si sprijin. Si forta in ciuda obstacolelor mai mici sau mai mari. Suntem barbati, nu?
De unde pornisem? Aaa...de la femeile "revistei". Cele libere, independente, destepte, frumoase, inteligente, imbufnate gratuit, cu stari sufletesti ce depind de alinierea planetelor sau de zborul pasarilor migratoare, culte, pretioase, atragatoare. Ma si mir cum de nu are fiecare dintre ele un covor rosu pe care sa calce. Pamantul nu ar mai fi Planeta Albastra ci Planeta Rosie. Ce n-as da sa vad intr-o zi un nebun care sa-i zica uneia dintre ele: „fa n-auzi....beep beep beep beep ” (politica editoriala).
Pana atunci imi voi delecta imaginatia cu Iepurasul Duracell si cu beneficiile aduse de el intru ridicarea standardului de viata al femeilor cosmice.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin