Oamenii se raporteaza la ceilati continuu. Dar au pretentia ca iau hotariri personale. Se lamenteaza si au senzatia ca aleg ei cui se lamenteaza. Se deschid si au senzatia ca au cantarit corect si bine cui se deschid. Se inchid si refuza comunicarea si au senzatia ca tin numai pentru ei ce au de ascuns. Brusc realizeaza ca e de fapt cu totul alceva decit isi inchipuiau ei ca e. Lamentarile se intorc impotiva lor si apoi urla ca e “lumea rea”, fara sa aiba bunul simt sa recunoasca : "am fost idiot .. m-am plins ca prostul fara sa imi treaca prin cap ca omului i se rupe (falfaie) de problema mea. Dar era singurul care mi s-a parut ca are chef sa ma asculte.. ". Si se dau cu capul de pereti .
Lucrurile sunt atit de simple: iti asumi ce faci, gindesti ce vorbesti, nu ai pretentii mari de la oameni si mai ales nu gandesti in locul lor. Si nu ii lasi sa gandeasca in locul tau. Daca o fac e pe propria raspundere. Ii ajuti daca poti. Dar atat. Controlul e o aberatie ridicata la rang de calitate. E la fel de meschin ca functia de controlor pe autobuz.
Nimeni nu mai are rabdare sa caute interesantul in lucruri relativ neinteresante. Suntem ipocriti? Lasi? Suntem prea bine crescuti? Suntem ascunsi? Poate ne-am simti mai bine, poate viata ar fi mai simpla, poate nu ar mai fi atatia oameni bolnavi de inima, poate ar deveni un mod de a fi. Sa gasesti ceea ce altii nu vad, sa ii fortezi sa vada. Sa scoti in fata ceea ce e invizibil. Dar nu! Trebuie sa ne cada un meteorit in freza ca sa ne dam seama ca facem parte din Univers. Am avut mult, acum vrem mai mult, mai bun. Pana unde?! Pana la infinit? La un moment dat nu se poate mai mult. Atingi o limita. Poate peste un timp va exista si mai mult, dar pana atunci hai sa ne folosim de ceea ce avem, de experienta, de perversiunea mentala exersata in ani de munca, de inedit, de mani****re chiar. De ce? Pentru ca suntem oameni, pentru ca gresim, pentru ca suntem facuti sa gresim.

Avem dreptul sa judecam? Bineinteles! Dar inainte de asta avem obligatia de a ridica o piatra.

in concluzie imi plac oamenii. Cu toate spaimele lor de oameni mari. Cu toate senztiile pe care le traiesc disecandu-le in mii de discutii inutile. Cu toata aparenta lor detasare. Cu toata dorinta lor de calificare si recunoastere si catalogare. Cu incapatinarea cu care se lupta intre ei. Cu stangacia lor cand simt ceva si eleganta lor cind mimeaza ca o fac. Cu atentiile de care se bucura. Cu egoismul lor. Cu rautatea nativa. Cu aroganta lor. Cu placerea cu care ranesc si cavalerimul de a iarta. Cu minciunile lor si zbuciumul explicatiilor. Cu disperarea cu care se vor iubiti si indirjirea lor. Cu puterea de a taia capete si regretul ca trebuie sa simta sange pe maini. Cu tema de singuratate. Cu superioritatea. Cu frica de a apartine unei haite si dorinta ca singura haita din lume sa fie numai a lor. Cu grija cu care se ascund si neglijentaa cu care se afisaza. Cu gesturile lor marunte pe care nu stiu ca le au. Cu privirile impartite pe milisecunde dar intelese. Cu ardoare cu care se vor descoperiti si incrincenarea cu care se apara. Cu placerea pentru visele lor. Cu disperarea cu care fug si ostentativul fin si bine dozat. Cu lasitatea lor. Cu dragostea lor pentru confort si privirea speciala si unica cu care isi ating copii. Cu stangacia lor de a iubi si violenta cu care sufera. Cu nepasarile lor. Cu asteptarile lor. Cu bucuria si emotia descoperirii unei comori si teama ulterioara. Cu nesuferintele lor. Si pentru mii de alte lucruri. Ii vad, ii simt, ii recunosc. Dupa miscari, dupa priviri, dupa cutitele pe care si le infing in spate, dupa tonul cu care vorbesc la telefon, dupa tristetea cu care isi deschid usa apartamentului dupa o alergare de dimineata, dupa agresivitatea cu care daruiesc si dupa blindetea cu care se supun.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin