https://youtu.be/c8uL6ZhZSm4

Nu știu în ce stare sufletească te va găsi epistola mea, dar sper că mai sunt puțin în gândul tău, cât să îi acorzi dreptul la viață.
Poate îți par o fată rea care încearcă să-ți tulbure dragostea și gândurile, poate că nici nu îți mai amintești de mine, poate te gândești, invocându-l pe Caesar, ce pot eu să-ți mai spun, ce se mai poate, când zarurile între noi sunt aruncate?
E drept, poate cer prea mult și ofer prea puțin.... Știu, scrisoarea e plină de aiureli, idei fără șir, cuvinte fără noimă și bizare, poate mă reprezintă - o fire complicată, copilăroasă, dar asta e!
Ce vreau cu asta? Poate că vreau să îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dăruit cândva, pentru tot ce a fost al meu de la tine, pentru încrederea ce ai avut, pentru tot...
Să-ți spun că îmi pare rău și că regret și cum și cât, ce rost ar avea? Cuvintele pot exprima doar sensul, nu și rezonanța lor în noi înșine...
Până acum nu am putut să înțeleg, acum însă știu și îți mulțumesc. Știu că aveam nevoie de o inimă care să vibreze alături de a mea cu aceeași intensitate, ai apărut tu și ai umplut golul din suflet!
Era o stare de fără de stare, de neputință, mă învăluia o mare tristețe.. mi se părea că au trecut secole și că am trăit prea mult și fără sens... Câteodată mă trezesc din visul urât și vreau să trăiesc, să mă bucur de viață, e ceva ce nu se poate explica. Poate că nu era absolută nevoie să vii la mine, se putea foarte bine să ne întâlnim pe stradă, tu să îmi zâmbești așa amețitor și eu să te întreb de parcă aș fi știut tot: Ce mai faci dragul meu? De când te caut! Unde ai fost până acum? iar tu să îmi răspunzi: Unde să fiu? Lângă tine, am fost tot timpul lângă tine, dar nu m-ai văzut!
M-am aruncat nebunește în valurile acestei iubiri, uitând că nu știu să înot, neputând să cred că la prima ta alunecare spre larg te voi pierde.
A fost o nebunie, a fost..dar oare putem noi ști ce a fost? Atunci când, diletant brutal, destinul pare un intrus care a venit să strice o superioară armonie, mai poți fi sigur că tu ești propriul tău stăpân? Simțeam că este prea frumos, prea aproape era fericirea, ca să fie adevărat..
Nu știu de ce am impresia că orice aș spune, nimic nu te-ar atinge.... Aș vrea ca vorbele mele să strige, să se zbată, să te strivească sub apăsarea lor, aș vrea măcar o singură lacrimă să-ți cadă din ochi. Aș vrea să suferi, să nu mă poți uita, să te întorci mereu la mine, aș vrea să mă iubești...
Tăcerea din privirea ta îmi apasă peste umeri și mă doboară, aș avea nevoie de puțin soare, o frântură de gând, tânjesc după vara înflăcărată a unui suflet bun.
Aș vrea să simți cât te iubesc.. O dragoste nebună... Cu fiecare sărut mă înălțam cu sufletul la stele și acolo ea începea să cânte de iubire... sufletul meu, ca o vrabie în mâinile tale calde, se alinta pierzându-se în continente de dor...ființa mea nu mai era a mea, se dăduse dorului toată... stăteam așa mai multe clipe sau poate mai multe veșnicii.... Timpul își pierduse măsura transformând fericirea în eternitate... eram doi aștri luminând în infinit, alergând printr-o ploaie de astrale petale, grăbiți să anunțăm lumii întregi prima clipă de eternitate!
Dar...tu poți să treci peste toate și să iei viața de la capăt cu ea...
Nu-ți face griji, acum că am descoperit cât de frumoasă e viața nu am de gând să o pierd... E drept, într-o parte a inimii plouă și plouă și așa va fi mereu...
Era desigur firesc să se întâmple astfel, nu-i așa?
Ai plecat... te-ai furișat ca un gând rău, ca o ispită dincolo de sufletul meu... Eu... am așteptat cu toată tristețea lumii aruncată asupră-mi și am jucat rolul celui învins cu zâmbetul pe buze, eu umilită de propriile cuvinte și sentimente...
Oare nu ai înțeles nimic din privirile mele, din gesturi și șoapte, nimic din nopțile mele de dor, lunga mea agonie când visam că exiști, visam că trăiesc, așteptam în neștire un cuvânt sau măcar un vis din partea ta...și apoi, deodată... Vocea ta atât de schimbată acum, de ce era atât de tristă, atât de rece? Căldura din ea ai dăruit-o altcuiva, iar eu te ascultam aiurită și nu te mai recunoșteam, nu ne mai.... Noi eram oare căutătorii de perle din inima unui fir de nisip? Nouă ne pregătise destinul șansa întâlnirii, ani, secole, vieți de-a rândul?
Mi-am dorit atât de mult să fim simpli și fără griji, fără îndoieli și fără distanțe, să știm că ne iubim și atât, să rupem convenționalismele care ne constrângeau, de care ne loveam la fiecare pas.. și? Am fost și noi ca toți ceilalți, tu ai plecat, ți-ai găsit fericirea alături de altcineva, iar eu...
Iubirea a devenit un caz de duzină, cu etichetă și număr, bună de pus la dosar într-un sertar cu miros de naftalină..
Dacă ai ști cât îmi doream în nopțile de nesomn să fii lângă mine, să mă lași să adorm în brațele tale, să mă aperi de fulgere, să mă ocrotești.... de ce a trebuit să fim și noi ca toți ceilalți?
Se spune că iertăm aproape întotdeanua ceea ce înțelegem... eu nu am înțeles gestul tău, dar te-am iertat, te-aș ierta chiar dacă mi-ai spune că ai mințit, pentru că eu te iubeam dinainte...
Eu nu am avut nimic să îți câștig dragostea, nu sunt nici frumoasă, nici bogată, am doar inima, ți-am dat-o fără să șovăi și nu am cum să o iau înapoi...
N-am nici măcar dreptul să îți cer să nu mă uiți, ești pentru mine o rază de soare într-o casă de ceață, sunt pentru tine un nimeni.....
Mi-e foarte greu să mai continui, pentru tot ce aș avea de spus nu mi-ar ajunge 2 vieți.... Ți-aș spune că te vreau, te doresc cu ardoare crescândă, ți-aș spune să vii lângă mine, dar pentru tine astea ar fi doar vorbe în vânt și toată scrisoarea mea ți-ar părea o clipă de rătăcire de sine, dar clipa asta va ține o viață!

https://youtu.be/KmPC4v6t-ww

https://youtu.be/yC0Izm9VVgQ

Moderatori angel_angel39 Galateea admin