" Regretul pentru Simona.

Cat a pierdut Romania ni se pare ca stim,dar nimeni nu stie cat a pierdut Halep,pentru ea ca sportiv,din decizia de a nu merge la Rio.

Acreditarea pe care o poartă la gît cei 10.500 de sportivi olimpici nu poartă pe fața sa colorată verde-albastru denumirea țării.

Doar numele omului.

Asta ca să întîmpinăm orice judecată.

Fără stigmatizări!

Dacă ar fi mers la Rio, Simona Halep s-ar fi reprezentat întîi pe ea. Nu țara.

Să nu vă supere! Pentru că aceasta e vibrația Jocurilor. O dată la patru ani, sportivii din toată lumea își dau întîlnire ca să vadă cine e mai bun.

Și nu e o întîmplare, ci filozofia inatacabilă faptul că ei se reprezintă pe ei, ca oameni.

Indiferent unde se găsesc, orice junghi sau temeri justificate au, fie că sînt bogați sau săraci, în formă maximă sau complet varză, ei se adună împreună.

Atît de greu se strîng, ca o mandala colorată cu minuție de călugării budiști din boabe colorate de nisip sau orez, și atît de repede se risipesc!

Durează doar 16 zile.

Cît o clipire. ”Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?”, bunule Esenin.

Sigur, în aceste zile se poate întîmpla orice lucru rău.

Poți să te accidentezi, poți să fii mușcat sau, așa cum merge lumea, poți să fii victima unei nebunii colective.

În noaptea puciului de la Istanbul și Ankara, siteul New York Times publica, la doi centimetri distanță, știri fierbinți din Turcia și informația că Simona Halep, numărul 5 mondial, și Milos Raonic, 7 mondial, nu vor merge la Olimpiadă din cauza virusului Zika.

Sîmbătă la prînz, cînd puciul eșuase, agențiile furnizează fotografii cu civili scoțîndu-și curelele și bătîndu-i pe soldații dezarmați pe podurile de peste Bosfor.

Sînt scene de neimaginat într-o țară în care armata a reprezentat un pilon al statului secular de la Ataturk și pînă azi.

Orașul lui Orhan Pamuk și a lui Elif Shafak intră în alte timpuri, tulburătoare.

Brexit, Nisa și acum Istanbul. Unde merge lumea?

Imediat după votul englezilor, cîțiva mari scriitori au primit aceeași întrebare din partea presei americane. Către ce se îndreaptă lumea, doamnelor și domnilor.

Unul dintre ei a răspuns: ”Pentru mine, speranța nu e un sentiment sau o chestiune de temperament. Speranța e o datorie”.

E prea mult spus? A ajuns speranța un dogmatism?

Mai sînt trei săptămîni pînă ceremonia de deschidere de la Rio.

Simona Halep a decis să nu meargă din cauza pericolului virusului Zika. Nu e, nici pe departe, singurul risc. Delegația Franței a fost deja alertată că e în vizorul extremiștilor.

Mai sînt trei săptămîni.

Ca ziarist sportiv, am avut șansa să-i văd pe viu pe campionii români și pe o bună parte a celor străini la ultimele cinci ediții ale Jocurilor.

Nu o judec pe Simona, doar îmi pare rău!

Pentru că, dacă în multitudinea de observații umane din povestea fascinantă a Olimpiadelor, e și felul în care se cîștigă titlul suprem.

O spun chiar ei. Campionii sînt azi, aici.

Laura Badea, în 1996, la Atlanta, intră pe planșă la scurt după ce mama ei se stinsese.

În finală, Laura o are în față pe Valentina Vezzali, o legendă a scrimei mondiale, de trei ori medaliată cu aur la Olimpiadă. Și Laura cîștigă. Cînd pleacă la vestiare, plînge.

E aici și Diana Mocanu, cu cele două titluri la natație, imposibil de replicat, cîștigate patru ani mai tîrziu, la Sidney.

După ceremonia de premiere, fata în vîrstă de 16 ani își îndeasă căciula pe cap și părăsește Aquatic Center și marea performanță cu o figură impenetrabilă.

A venit și Camelia Potec. E aici.

Iese din bazinul Atenei 2004 ca să-și culeagă medalia de aur. Elisabeta Lipă face același lucru alături de colegele ei, pe ponton.

Și toți, căci sînt atîtea amintiri!, aveau privirile unor oameni care au cîștigat și au pierdut ceva.

Ca să devii campion olimpic e nevoie să devii o singură zi mai greu decît orice metal din tabelul elementelor. Să fii atît de dens încît să nu te tulbure gîndul și riscul că poți fi cel mai bun din lume.

Ești doar tu. Nici lumina nu te pătrunde.

După o asemenea transformare nu mai ești același. Ceva din tine s-a disipat și a mers, pentru totdeauna, către ceilalți.

Pe 24 iulie se deschide centrul de acreditări din Satul Olimpic.

Pe 24 ajung în Brazilia și primii români. Loturile de înot, judo, box și haltere. Și scrima, cu Ana Pascu, vicepreședinta federației internaționale.

Ana Pascu și-a pierdut băiatul, pe Alexandru, la Colectiv.

Formalitățile de acreditare nu sînt preferențiale.

Toată lumea se pune, cuminte, la aceeași coadă.

Cînd îți vine rîndul, ți se țiplează și ți se trece pe după gît dreptunghiul de plastic colorat.

Și te reprezinți pe tine.

Simona Halep avea toate datele să fie, pentru o zi, mai grea decît orice metal și mai ușoară decît speranța cu care sîntem datori.

Acesta e regretul. "

Sursa : http://tolo.ro/2016/07/16/regret-pentru- … mona/

P.S. : Am ales sa fac blog cu acest articol pentru simplu fapt ca mi a placut.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin