(pornit de la o idee a unei interlocutoare)

...despre devenire e vorba. şi despre insistenţa unui grec că omul trebuie să fie un animal social. să trăiască în haite. păcătos este că o haită nu e suficientă ca să te exprimi, tu, acela. poți să devii într-un grup, să aparții aceluia (familie, prieteni, colegi), dar până la a-ți simți și mai asurzitoare singurătatea, după un punct. poți să îndepărtezi punctul cât de mult, ca în bancul cu fotbalul: "de ce aleargă după minge, iar apoi îi dau cu piciorul ?", dar nu faci decât să adâncești criza. să devii mai... nevolnic.

suntem, nu doar ce gândim, suntem ceea ce putem spune despre noi, ceea ce putem sintetiza. dar cum să sintetizezi dacă nu găseşti pe acela care va înţelege limbajul tău contras. îți pierzi și obișnuința de a sintetiza... spui pe lung ceea ce ar fi putut încăpea în două cuvinte, cu pauze lungi în care te întrebi: "dar oare îl interesează? ce crede acum despre mine?". a doua zi pleacă și tu mai aveai ceva de spus. după o vreme, înțelegi că a plecat tocmai fiindcă nu îi spuneai nimic.

am cunoscut pe cineva care îmi dă în fiecare zi mesaj: "pot vorbi cu tine, îmi răspunzi, te rog, fă-ți timp de mine!"... tableta e mereu online, dar eu sunt off, iar ea crede că mă ascund; după ce citesc, îi răspund: ok, acum putem vorbi. "a, nu, nimic, voiam să știu că ești aici și ești atent la mine."

câtă libertate de mișcare, câtă încredere în forțele proprii îți poate da simplul fapt că cineva e interesat de preferințele tale, de temerile tale. că îi plac cele mai mărturisite defecte. și că nu e mama aceea. cu care nu te poți culca, bagă-ți bine în cap !

de acolo începe, de la momentul în care înțelegi că din asta e construită viața; nu trebuie să fie nimic înainte, nici măcar nu trebuie să-i spunem disponibilitate. când cauți, e cel mai probabil să greșești, să te înșeli, când ți-e indiferent, e cel mai probabil să descoperi valențe proprii pe care nu le bănuiai. m-a mirat de fiecare dată cât de frumos eram în oglinda în care mă desfătam atunci. sunt eu? despre mine e vorba în smsuri? în scrisori? în cântecele ei? apoi, momentul acela când vrei să lași ceva în urma ta care să facă dovada a ceea ce ai trăit: nu știu ce, poate să sculptezi Pieta, să compui Aida, să inventezi penicilina, avionul cu reacție sau stiloul. Să scrii Hamlet, să prezinți știrile ProTV, să îi dăruiești un hotel în Vama Veche. ca să îți găsești pereche. cât de profund a marcat piesa acesta o generație, chiar dacă a plecat de la o premisă superficială. dar să revenim: cum știți că e perechea voastră? când? de la ce moment?

Nichita spunea: pentru o mie de cântece am fost născut... nu mă înjumătăţiţi voi, timpuri, s-ar putea cântecul Acela să fie la urmă. e o poezie de dragoste asta...

Moderatori angel_angel39 Galateea admin