Unde dai si unde crapa – descoperiri stiintifice din intamplare

Aceasta este o poveste – scurta, fata de insemnatatea subiectului – despre rolul intamplarii in descoperirile stiintifice, despre accidentele cu urmari fericite, despre modul in care hazardul isi exercita influenta misterioasa asupra soartei unor oameni si asupra soartei noastre comune.
Daca vreti, e un fel de comentariu, cu exemple, al zicalei "unde dai si unde crapa", pentru ca e vorba despre oameni de stiinta care una au cautat si alta au gasit. Ceea ce face povestea de mare interes este faptul ca, pana la urma, ceea ce au gasit ei s-a dovedit de o importanta enorma in viata omenirii.
Cateva relatari anecdotice vor arata cat de supusa intamplarii e soarta unei descoperiri; marea sansa este ca evenimentul neobisnuit sa se petreaca in prezenta unor minti luminate, capabile sa-si dea seama despre ce e vorba - macar in linii mari - si sa intrevada calea de urmat pentru a valorifica darul neasteptat al norocului; cu alte cuvinte, sa imagineze o intrebuintare practica pentru descoperirea intamplatoare. Din chimie, fizica, medicina, biologie, iata cateva pilde convingatoare!
Medicamente care au schimbat soarta omenirii
Poate cel mai ilustru exemplu de accident fericit de acest gen este celebra poveste a descoperirii penicilinei. E destul de cunoscuta, dar s-o reamintim, ca merita: Alexander Fleming, un microbiolog britanic, s-a intors, in septembrie 1928, la treaba, in laboratorul sau, dupa ce petrecuse luna august in concediu cu familia.
Si a gasit, intr-una dintre cutiile Petri cu culturi de stafilococi - obiectul studiului sau in acel moment - ceva neobisnuit: pe suprafata mediului de cultura, printre coloniile de stafilococi, crescuse o ciudata colonie de microorganisme de culoare albastrie, iar in jurul ei, pe o raza de cativa mm… nici urma de stafilococ!
Meritul lui Fleming - si e o potrivire fericita ca i s-a intamplat tocmai lui, care era un bacteriolog cu multa experienta si o minte ascutita - a fost ca si-a dat indata seama ca e vorba despre ceva important: era clar ca acel mucegai albastrui (pe care, cultivandu-l separat si studiindu-l atent, l-a identificat, cateva luni mai tarziu, drept Pennicilium notatum) continea "ceva" capabil sa distruga stafilococii (acestia sunt bacterii patogene care pot produce infectii, uneori foarte grave, in organismul uman).
Fleming a publicat un articol in care descria faptul, apoi a tot incercat sa gaseasca un chimist interesat sa-l ajute sa extraga si sa identifice factorul anti-stafilococ, dar n-a gasit; in fine, la un moment dat, a abandonat acest proiect, pentru ca avea altele mai urgente. Cativa ani mai tarziu, alti doi specialisti, Chain si Florey, au regasit articolul in care Fleming isi descria descoperirea (articol caruia, la vremea respectiva, nu i se daduse prea mare atentie), s-au prins ca era vorba despre ceva ce merita studiat, au reluat cercetarile si au extras, descifrat si botezat substanta misterioasa: penicilina - primul medicament antibiotic descoperit de om (1940). Productia de masa a inceput in 1945.
Au urmat multe, multe alte descoperiri de acelasi gen, care au extins numarul antibioticelor la cateva mii. Impactul lor asupra umanitatii este imens - cu bune si cu rele, ca orice lucru facut de mana omului - dar, una peste alta, scaderea mortalitatii, tratamentul unor boli grave - in trecut fatale sau invalidante, - se datoreaza, in proportie covarsitoare, acestor medicamente.
Boli incurabile in urma cu cateva decenii sunt astazi vindecabile; tuberculoza, holera, sifilisul, meninigita, pneumonia… multe maladii infectioase au devenit, azi, cu mult mai putin amenintatoare - in ceea ce priveste numarul de cazuri si efectele - decat erau acum 70 de ani. Si totul pentru ca, intr-o buna zi, un spor de mucegai - provenind, foarte probabil, dintr-un laborator de microbiologie aflat chiar sub laboratorul lui Fleming - a contaminat, accidental, o cultura de stafilococi…
O anecdota despre Fleming povesteste ca acesta, vizitand - multi ani mai tarziu -, un laborator modern, a fost uimit de curatenia desavarsita care domnea acolo, de dotarile sofisticate, care includeau sisteme de filtrare a aerului, de sterilizare etc.
Cel care il conducea, incantat de admiratia savantului, l-a intrebat:
- Va dati seama ce ati fi putut descoperi daca ati fi lucrat intr-un laborator ca al nostru?
La care Fleming a raspuns:
- In niciun caz penicilina!
"Amprenta ADN" in criminalistica
"Amprenta ADN", e azi , prin acuratetea ei, unul dintre cele mai importante mijloace de a determina cui ii apartin probele biologice ridicate de la locul infractiunii; comparand ADN extras din acestea cu cel prelevat de la potentialii suspecti, se poate sti, practic fara eroare, cine a fost pe acolo, cine a avut de-a face cu victima si in cel fel - infor**** de o enorma insemnatate pentru identificarea vinovatilor.
Alec Jeffreys
Si, tot asa, clarificarea unor relatii de inrudire - a paternitatii, in special - in cazuri in care exista indoieli, se poate face cu precizie prin acest mijloc.
Ei bine, aceasta extraordinara metoda a fost descoperita intamplator; ca si in cazul lui Fleming si al penicilinei, meritul experimentatorului - "parintele ADN-ului", sir Alec Jeffreys - a fost acela de a-si fi dat seama care-i treaba si de a fi intrevazut aplicatiile metodei in viitor. Cititi aici cum a fost - exact o chestie de genul "una am cautat, alta am gasit."
Proteina care repara nervii optici
Acesta e un exemplu foarte recent (dateaza de la inceputul acestui an): doi specialisti de la Spitalul de Copii din Boston si respectiv, Facultatea de Medicina a Universitatii Harvard, au descoperit proteina cu pricina absolut din intamplare, atunci cand au observat ca leziunile la nivelul cristalinului determina anumite celule sa produca molecule speciale pentru a repara "defectiunea".
Dr. Larry Benowitz, cel care a descoperit proteina-minune
Cei doi au reusit sa izoleze celulele, sa le cultive in laborator si sa extraga proteina produsa de acestea, pe care au numit-o oncomodulina.
Apoi au avut inspiratia de a testa oncomodulina, pentru a vedea daca e capabila sa repare si alte segmente ale aparatului vizual, respectiv nervul optic (care, odata lezat, e aproape incapabil sa se regenereze). Victorie! Oncomodulina s-a dovedit la inaltimea asteptarilor: in testele realizate pe sobolani, s-a constatat ca, prin tratamentul cu oncomodulina, viteza regenerarii fibrelor nervoase ale nervului optic creste de 5-7 ori.
Desi mai sunt multe hopuri de trecut pentru a putea face, candva, din oncomodulina un leac eficient pentru problemele de vedere cauzate de lezarea nervului optic, descoperirea deschide o nou perspectiva in tratamentul deficientelor de vedere - chiar al orbirii - si al altor probleme medicale determinate de leziuni ale nervilor periferici.
Coloranti sintetici
Un tinerel numit William Perkin, in varsta de numai 18 ani, a primit ca tema, de la profesorul sau de chimie (care voia, cumva, sa-l "puna la ambitie" sa prepare chinina, o substanta folosita ca medicament impotriva malariei.
In 1856, in casa londoneza a parintilor sai, William si-a amenajat un laborator in pod si s-a apucat de experimente.
Dar, lipsit de experienta, - cate experienta in chimie poti avea la 18 ani ? - n-a reusit sa prepare nici o substanta anti-malarica; in schimb - norocul lui! - a descoperit altceva: o substanta coloranta de un violet intens. Era mauveina sau violetul de anilina, primul colorant organic sintetic.
Descoperirea ei a marcat nasterea unei intregi clase de asemenea coloranti, care au inlocuit, in doar cateva decenii, colorantii naturali, extrasi din plante si animale, care fusesera utilizati, pana atunci, timp de milenii. Si, totodata, aceeasi mauveina a dus la aparitia uriasei industrii a colorantilor - primele substante chimice produse cu adevarat la scara industriala.
Si asta pentru ca William Perkin - isteata minte avea, totusi, pustiul asta de numai 18 ani!- testand colorantul pe matase si alte tesaturi, si-a dat seama ca substanta descoperita de el avea un potential enorm ca vopsea pentru textile si a obtinut pentru ea un brevet de inventie, iar in anul urmator a deschis un atelier de boiangerie, de pe urma caruia s-a imbogatit.
Si, cum o descoperire duce adesea la alta, anumiti coloranti sintetici au fost utilizati, printre altele, pentru colorarea preparatelor de laborator, ceea ce a contribuit la descoperirea cromozomilor si apoi a ADN-ului, baza tuturor cercetarilor de genetica de azi. Lucrarile asupra unor coloranti au dus - tot intamplator - si la descoperirea sulfamidelor, o mare clasa de substante cu actiune antimicrobiana, utilizate pe scara foarte larga si azi.
Asa se scrie istoria - in cazul de fata, un fel de istorie "accidentala" a stiintei.

Sursa : http://descopera.ro/stiinta/6135924

PS : Blog corespunzator. Nimic personal ca apoi sa nu se interpreteze …..

Moderatori angel_angel39 Galateea admin