Chiar daca nu l-aș fi citit pe Sorescu sau dacă nu aș fi deschis ochii cu privirea în ei, tot aș fi iubit munții, tot aș fi simțit până la epuizare că-mi sunt.

Amintirile mele încep cu verde și iarnă contrazicându-se mereu în brazi, râuri îghețate subțire și pași ce nu-i făceam de teamă sau îi făceam din teribilism, mirosul acela de lună peste nopți înghețate bocnă și iar verdele umbrind mai mult cu zăpaezi. Timpul prins în țurțuri pocnind aleatoriu clipa, zăpaezi una peste alta îmbrațișând pământul cu cald totuși și derdelușul pe care alunecam trup și gând alb, râzând...

Mereu am iubit iarna, m-am născut în ea, în munți părea grea dar mie mi se părea că lasă pământul să doarmă ținând departe oamenii, zăpezi mai înalte decât speranțele năruiau drumul, în așteptări, foc si povești, clipe suspendate în fugi zburau haotic firea, fără reper de mâine, alb și ziua, alb și noaptea, momente bune să o iei de la început, în orice.

Primăverile erau brândușe, mici suflete liliachii căutând cerul, pete de viață desenate de anotimp pe albul ce-a fost și n-a rămas, dar va mai fi. Vântul uscând lacrimi și în mici bălți de suflet aminiri ce se adună să certe în stilul lor iarna ce tocmai s-a retras mai sus spre munți căutând un loc unde să-și fie eternă. Păstrăvi dezlegați de pradă înviorând cu zbor acvatic gândul libertății, cascade unde se adună fără ceartă pândind hrana de trup, de suflet, de mâine.

Brebeneii veneau după regalul liliacului sălbatec, un strigăt al naturii din trei flori pe o creangă umilă, mirosul acela ce răzbătea kilometri și suflete, brebeneii veneau apoi în buchete mari de lumină și culoare așternând parcă verii covorul.

Ușor printre stânci și iarba timidă își făceau apariția frunze de frag, vestind mai spre vară târzie pârgul acela în fructe mici, dar atat de intense, se înzdrăveneau afinii și alunii mai la vale, bujorii din munte, cimbrișorul si brusturii, claie peste grămadă în graba apariției pe scena primăverii, trecătoare...

Vara fânețele îmi erau dragi, arzând printre păduri cu flori și greieri, margarete pândind cerul cu alb și clopoței răstălmăcind pământul.

Toamna venea pictând pe suflete regrete, îmbrățișând în ciută puiul și-apoi lăsându-l preț pădurii, în cuiburi corbi vânând la întâmplare destine mici de vieți, pârâuri unde se-oglindeste viața, mai stins cu cât mai colorat, romanța unui anotimp ce-și trece amintirea-n alb.

Mi-e dor de munți ca de-o reîncarnare a unui eu ce s-a cam rătăcit.

Cine ar fi crezut ca voi poposi în șes, plat și pustiit de vânturi, departe de prăpastii și creste, într-un loc al confortului bântuit de amintiri?

Munții nu sunt pentru oricine, pietrele se lasă greu îmblânzite și orizontul prin fragi e greu de înțeles, când am renunțat a fost pentru ca m-am rătăcit și totuși port cu mine harta, știu, nu poți scoate muntele din om așa cum nu poți scoate omul din munte și încă sper, mai sper,

să-mi regăsesc de neclintit, iubirea.

https://youtube.com/watch?v=PDd5i5RgvI8

Moderatori angel_angel39 Galateea admin