De multe ori stau așa... ca omida în crisalidă, privind lumea nițel încețoșat, fără să-mi pese prea mult de ceea ce se întâmplă pe acolo, sau dincoace pe la mine, atentă doar la membrana subțire ce mă ține. Știu, astept o transformare, o evadare din ce sunt si o altă etapă, cu aripi îmi spun mai mereu să fie și cred ca e doar o formă de negare sau de alint, nu m-am decis înca, felul meu de a sta inertă în așteptarea unor lucruri care să se întâmple fără participarea mea directă.

Nu mă plictisesc să stau aproape etern în închisoarea mea, am la îndemână visele sau mai degrabă la îndearipă... toate visele mele au ceva legat de zbor, de plutire și de mine altfel, probabil de aceea aleg să mă cred omidă în transformare, crezând că în momentul când voi ieși din mine în toată spendoarea mea lumea va fi atât de uimită încât va tăcea, măcar o fracțiune de secundă. Ar fi definiția mea pentru liniștea căutată.

Știu, sunt doar orgolii mici frumos pictate pe aripi de fluture, dar nu sunt perfectă și decât să-mi închipui că voi fi toată viața un miriapod grăbit mai bine prefer să fiu eternă omidă.

Tot stăteam eu așa cum stau de obicei până când cineva, probabil la fel de plictisit ca și mine de ce este, scutură nițel creanga aceea de gând de care mă agățasem, la adăpost mi-am spus atunci, ce se poate întampla într-un măr părăsit, nici în iad, nici în rai și cu toți protagoniștii în istorie deja? Păi... cineva, și-a găsit probabil adăpost în oaza mea de vise și fără alte intoduceri vine cu flori, ah, nu reale, să nu vă mințiți siguri, doar momeală pentru biata omida ce a renunțat la frunze în favoarea unui somn latent... eu, neobișnuită cu florile și fără să fiu măcar aproape de transformarea visată nu fac altceva decât să vociferez.

Nu prea elegant, nici prea pe înțeles, dânsul nu renunță, se asează confortabil la câțiva metri lumină și începe să trăncăne, despre una, alta, eu puțin deranjată îi răspund de alta, de una, orecum în contratimp fără să-mi dau seama că deși ai două aripi, trebuie să le împaci una cu cealaltă pentru zbor.

Timpul oarecum inert și fără calcul în ecuația asta nu mă ajuta prea mult, așa că am lăsat la voia vorbelor ce o sa fie, cuvintele, știți, sunt mari pișichere și pot înlocui un ceas cu o eternitate sau eternitatea cu o clipă.

Spre primăvară, deși de acolo din ceața crisalidei mele nu prea dicleam eu anotimpurile, spre primăvară omul a început să zâmbească în loc să spună și eu am început să simt în loc să-mi fie, am întins ușor brațele ca și cum aș fi tras perdeaua să văd cum e vremea afara... uitasem ce sunt și când am vazut cerul iar, dupa nu știu câtă vreme mi-am spus: albastru, fie, și am zburat la propriu prin mine până când mi-a trebuit un punct de reper să nu mă rătăcesc.

El stătea, sprijinit cu spatele de toate visele mele, măsurând cu ochi adânci zborul meu haotic, a întins mâna, eu...mi-am așezat instinctiv clipele obosite în palma lui ca și cum ți-ai pune aripile în jurul tău și ai ofta adânc...

Am simțit verde și cald și mâine, mi-a bătut inima mai repede cu o secundă și am uitat de unde am plecat.

O clipă am simțit timpul tot, apoi mi-am întors aripile în mine și am zburat precum pasarea lui Stănescu, departe...

Din când în când revin la omul verde, nu e mereu acolo, dar mă așteaptă când îl caut să împărțim clipa când timpul stă în loc.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin