Grea intrebare isi spuse zgribulit un ghiocel privind in urma iernii, un regret plutea in aer ca o pendula ce uitase de sine...vantul tot mai cald il indemna cumva sa priveasca in sus, dar nu putea, el asa fusese creat, sa priveasca in jos, sa stie de unde a venit... din pamantul acela inghetat si lipsit de gesturi, negru si greu, ah... de-ar putea privi cerul!
Il zarise intr-o zi int-un rest de iarna, cum se oglindea voios, si el... toata ziua a visat privind culoarea lui albastra in rama de namol a tot ceea ce stia... noaptea n-a vrut sa doarma, cerul a inghetat in micul ochi de apa si a vazut chiar si luna... atat de frumoasa, rece ce e drept si fara forme bine conturate, invaluia totul in lumina.
Acel tot i se oferea, a fost fericit in noaptea aceea! Oare cat traiesc ghioceii? S-a intrebat a doua zi, nimeni nu stia, ceilalti erau ca si el, nedumeriti, frunzele moarte din jur nu le apartineau si prevesteau cumva o apocalisa a verdelui... nu a aflat raspunsul nici cand a fost ridicat, da, ridicat si dus departe, nu singur, intr-un cor al uimirii si al nedumeririi pana cand...s-a asezat o ceata inainte de noapte si un dor nebun de pamant, o foame ce nu o mai simtea dar ce pleca din el cu fiecare clipa.... cred ca a murit cumva, ofilit intr-o piata saraca, cu oameni grabiti de griji si nevoi, prea scump pentru un alt loc...
Prin vantul ce prevestea o primavara calda timpul pierdea prietenii pe viata, sau le lega, nimeni nu baga de seama... el, el nu mai era in stare!

Cum ne imprietenim?

Moderatori angel_angel39 Galateea admin