De ce daca suntem individualitati si personalitati distincte nu ne simtim intregi si pe deplin impliniti decat intr-o relatie de cuplu ?
De ce nu ne suntem suficienti doar noi insine ?
De ce suntem dependenti de sentimentele celuilalt si nimic din ceea ce gandim si/sau facem nu ne aduce linistea si relaxarea totala, de care stim si simtim ca avem atata nevoie ?
De ce doar confirmarea iubirii ne da putere sa ne dorim sa traim o poveste de dragoste ... fara de sfarsit ?
De ce?, de ce? , de ce? ... si, totusi ... atunci cand o/il recunoastem in si... prin noi, lasam "garda" jos, ne abandonam dorintelor si sentimentelor, fara capcane sau planuri, doar bucurandu-ne ca ... ne-am (re)gasit!
Din punctul meu de vedere, viziunea “ fantasmagorica “ sta in...COMUNICARE!
Gusturile, preferintele si pasiunile...de orice fel...pot fi armonizate, fiecare avand un rol hotarator in cunoasterea , respectarea si punerea in valoare a partenerului.
Ei... dar aici apare si "problema" , adica...compromisul si/sau negocierea. Nu-mi plac, neparat, conotatiile termenilor, dar pana la urma...oricum le-am spune, sensul este urmatorul: alegem sa participam, de dragul partenerului, la activitati care-i fac numai lui placere, cu satisfactia ca...orice ar fi...multumirea si implinirea lui...ne aduce propria fericire sau... alegem sa...NU, si atunci fiecare isi desfasoara, separat, activitatile respective? In primul caz, cel...de dorit...conditia necesara si obligatorie este ca amandoi sa faca acest "compromis"
Din punctul meu de vedere, intr-o relatie...de orice fel...este pagubos si cu rezultate dezastruoase, pe termen lung, sa ne propunem sa schimbam pe cineva...indiferent de varsta. Si asta, pentru ca nu ar mai fi el insusi si, mai devreme sau mai tarziu, ne va ura ca i-am "ciuntit" din..."lungimea aripilor" si astfel, vrand - nevrand, i-am zadarnicit..."zborul"

Moderatori angel_angel39 Galateea admin