„Nefericirea zilnică e incapacitatea de a fi contemporan cu experienţele proprii. Altfel spus, e un viciu de concentrare. În loc să focalizezi extatic asupra punctului, te laşi confiscat de liniile virtuale care îl precedă sau îl urmează. Fericirea aflată la îndemână se dizolvă, subminată de nostalgii, anxietăţi, false lucidităţi, presentimente. Ceea ce înseamnă că ea nu mai e resimţită ca fericire, nu mai e recunoscută în splendoarea simplităţii sale.
Dar, dacă te mişti printre obiecte şi realităţi pe care nu le recunoşti ca atare, se cheamă că te mişti într-o lume închipuită, într-o plăsmuire care n-are nimic de-a face cu lumea adevărată. Eşti captiv într-o reţea de ipoteze private, într-un univers paralel. În universul acesta nu te poţi întâlni decât cu tine însuţi, în forma ta cea mai proastă. Iei fiecare lucru drept altceva decât este, şi anume drept ceea ce fac din el aprehensiunile, spaimele şi reveriile tale. Bucuria reală, palpabilă, e adumbrită de o legiune de impurităţi imaginare. La fel, nefericirea reală e camuflată de nenumărate anestezii conjuncturale. Cu alte cuvinte, nu suntem capabili să recunoaştem, ca atare, nici fericirile, nici nefericirile curente. Luăm drept fericiri satisfacţii de mâna a doua şi drept nefericiri mici crize de indispoziţie.
Întâlnim oameni extraordinari şi nu percepem şansa de a-i fi întâlnit. Trăim împrejurări spectaculoase şi nu citim în ele amprenta destinului. Ratăm, clipă de clipă, miracolul, semnificaţia, patosul. Ratăm, deopotrivă, «sentimentul tragic al vieţii», abisul câte unei zile, catastrofa latentă a câte unei întâmplări oarecare. Suntem inadecvaţi, oblici, afoni şi orbi. Trăim stins, pe o nesfârşită tangentă la real, inapţi să distingem între esenţial şi accesoriu, între ce e important şi ce nu e, între circumstanţa decisivă şi accidentul co-lateral. Interlocutorul optim e în faţa noastră şi nu-l recunoaştem, bucuria vindecătoare ne stă în preajmă şi n-o recunoaştem, drama transfiguratoare trece pe lângă noi şi n-o recunoaştem. Suntem înconjuraţi de semne pe care nu le recunoaştem ca semne, de apeluri pe care nu le înregistrăm, de prilejuri care ne scapă”.
„Traversăm, aşadar, un peisaj luxuriant, fără să-i recunoaştem anvergura şi sensul. Suntem subiecţii unui acces perpetuu de neatenţie. Insensibili la registrul inaparentului, gata să uităm ceea ce ne contrariază, nu ne mai lăsăm tulburaţi decât rar, de câteva ori în viaţă, sub şocul, nelumesc, al unor iubiri, euforii sau suferinţe insuportabile. Recunoaşterea realului în uimitoarea lui, nudă, realitate devine, abia atunci, un eveniment”.
„Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decât voi înşivă. Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte...”
(Andrei Pleşu – „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 18, 81-83)

https://youtube.com/watch?v=uz5zV0sr_Jw

Moderatori angel_angel39 Galateea admin