Tânărul se apropie de mare. El învăţase să se stea drept, adică dobândise o bună aşezare. Ce-i mai lipsea? Ce putea să-l înveţe mai mult vuietul valurilor ? Vântul se înteţi. Fluxul şi refluxul mării deveniră mai profunde, şi în el se deşteptă amintirea oceanului. Bătrânul călugăr ştia prea bine de ce îl sfătuise să se roage "ca oceanul", şi nicidecum ca marea. Cum de reuşise să vadă că tânărul îşi petrecuse multe ceasuri pe ţărmul oceanului, mai ales noaptea, şi că ştia deja cum să-şi armonizeze suflul cu larga răsuflare a valurilor ? Inspir, expir. apoi: sunt inspirat, sunt expirat. Mă las purtat de răsuflare, aşa cum mă las purtat de valuri.
Aşa se lăsa el dus de ritmul respiraţiilor oceanului. Aceasta îl împingea câteodată în pragul unor stări de neînţeles. Însă picătura de apă care altădată "se pierdea în mare", de data aceasta îşi păstra forma, îşi păstra conştiinţa. Să fi fost din pricină că învăţase să se înrădăcineze adânc în pământ ? El nu mai era purtat de ritmul profund al respiraţiei sale. Picătura de apă îşi păstra identitatea şi totuşi ea ştia "să fie una" cu oceanul. Astfel tânărul învăţă că a te ruga înseamnă a respira profund, a fi una cu fluxul şi refluxul răsuflării.
El învăţă în egală măsură că dacă la suprafaţă se iscau valuri, în schimb străfundul oceanului rămânea liniştit. Gândurile vin şi pleacă, ne produc suferinţă, agitaţie, dar străfundul fiinţei rămâne netulburat. A te ruga ca oceanul înseamnă a porni de la valurile care suntem, pentru ca în cele din urmă să ne pierdem urma şi să ne înrădăcinăm în străfund. Toate acestea deveneau cu fiecare zi mai vii în el, şi îşi amintea cuvintele unui poet care îl mişcaseră în vremea tinereţii:
"Viaţa este o mare agitată necontenit de valuri. Din marea aceasta oamenii obişnuiţi nu văd decât valurile. Ia seama cum din adâncurile mării valuri nesfârşite se ivesc la suprafaţă, în timp ce marea rămâne ascunsă în valuri."Acum marea parcă nu mai era atât de "ascunsă în valuri", unicitatea tuturor lucrurilor îi părea mai evidentă, şi totuşi asta nu făcea ca multiplicitatea să dispară. El nu mai încerca dorinţa de a opune forma şi fondul, văzutul şi nevăzutul. Acum, pentru el totul era doar oceanul unic al vieţii.
În străfundul suflului său nu se afla oare pneuma, marele suflu al lui Dumnezeu? "Cel care ascultă atent răsuflarea sa", i-a spus părintele Serafim, "nu este departe de Dumnezeu. Ia aminte la ceea ce este la începutul şi la sfârşitul răsuflării tale." Acolo, într-adevăr, erau câteva clipe de tăcere, mai adânci decât fluxul şi refluxul valurilor; acolo, într-adevăr, era ceva care părea să poarte oceanul.

Parintele Serafim de la Athos

Moderatori angel_angel39 Galateea admin