„Răul învinge numai dacă oamenii buni nu fac nimic.” (personajul Rick, din filmul Casablanca)

Întreaga istorie a omenirii este marcată de faptele bune ale unor bărbați autentici, care sunt și astăzi exemple demne de urmat, chiar dacă din momentul existenței lor și până în prezent au trecut, în unele cazuri, mii de ani. Aceasta se petrece deoarece ei au fost manifestarea vie a unor virtuți, a unor valori spirituale care vor rămâne aceleași indiferent câte mii de ani vor mai trece.

Epoca în care trăim este una a haosului şi a crizei identității personale la toate nivelurile. Societatea din zilele noastre se confruntă cu o criză îngrijorătoare, de mari proporții a identității masculine. Parcă niciodată până acum nu au lipsit atât de mult din societate modelele de masculinitate autentică, reală și manifestă. Bărbații de odinioară, care știau ce vor, care manifestau virtuți specific masculine și luptau fiind plini de curajul de a risca totul pentru împlinirea menirii lor, acei bărbați care exercitau o forță benefică de atracție irezistibilă, pentru că reprezentau adevărate repere într-o mare de incertitudini, au fost înlocuiți de bărbații efeminați, schimbăcioși, nehotărâți, distrați, nesiguri pe tot ceea ce gândesc, pe tot ceea ce spun sau fac, de bărbaţii metrosexuali (care au un comportament feminin, cultivând o grijă excesivă pentru aspectul fizic – ei se epilează, se pensează, îşi fac manichiura şi pedichiură), de homosexuali, de lumbersexuali (bărbaţii „fatali“ ai secolului XXI ce abordează un anumit tip de neglijenţă studiată, purtând barbă şi având tot felul de tatuaje şi un stil vestimentar care le conferă aerul de masculi feroce, aşa-zişi misterioşi, de lupi singuratici) și de sataniști, care sunt actualmente promovați pe scară largă în mass-media ca modele demne de urmat.

Este de-a dreptul îngrijorător faptul că majoritatea bărbaților de azi, care manifestă o infantilitate devastatoare atât pentru ei înșiși, cât și pentru cei din jurul lor, sunt „îndrăgostiți“ mai ales de sine, de înfățișarea lor exterioară în special, universul lăuntric rămânând, din păcate, un tărâm necunoscut pentru ei, care-i înspăimântă. De altfel, valorile morale şi spirituale ale Occidentului sunt supuse unui asalt insidios, dar tot mai des susţinut şi mai puternic. Intelectualii aroganți şi adesea pederaști ai Vestului prezintă cuplul tradiţional drept o închisoare, care nu ar garanta, vezi Doamne, decât prizonieratul sufletesc, imobilitatea socială, cenzura morală şi limitarea intelectuală. Statele legiferează tot mai mult căsătoria între bărbați, care este împotriva legilor firii. Şcolile de băieţi şi de fete au fost înlocuite, treptat, de şcolile mixte cu scopul unei pretinse emancipări. Adeptele curentului feminist au lovit și lovesc şi ele în imaginea bărbatului „de rit vechi“, punându-l la punct şi proclamând adeseori că fiicele Evei se pot descurca foarte bine şi fără urmașii lui Adam, câtă vreme legea le permite să adopte copii în cupluri lesbiene.

Treptat, urmând modelul monden promovat fără încetare de indivizi fără Dumnezeu prin presă şi televiziune, omenirea a ajuns să accepte fără comentarii expresiile şi manifestările tot mai incomplete, mai amputate și mai denaturate ale masculinității. Astăzi, o veritabilă și totodată regretabilă mutație antropologică se petrece chiar sub ochii noştri: fuga de adevăr, fuga de responsabilitate, fuga de bunătate, fuga de risc binefăcător, de sacrificiu şi implicit de calitățile și virtuțile bărbătești.
Secole la rând, tânărul bărbat european a fost pregătit pentru a se căsători, pentru a întemeia o familie, pentru a lăsa nişte moștenitori şi pentru a muri împăcat cu el însuşi, cu semenii săi şi cu Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu funcționa ca un paşaport către eternitate. Europa secolului al XX-lea s-a lăsat însă convinsă şi bântuită de strigătul disperat al lui Nietzsche şi de aşa-zisa „moarte a lui Dumnezeu“.

Figura autoritară a tatălui a fost castrată printr-o „demascare“ şi o ridiculizare programată a imperfecţiunilor bărbatului, iar romancierii moderni au fost încurajaţi să prezinte cu viclenie neajunsurile vieţii în cadrul unui cuplu femeie-bărbat drept fățărnicie şi ipocrizie, fără a oferi însă un model mai valid, mai demn de urmat, ci numai surogate și substitute perverse. Păcatele minore sau majore ale soților au fost scoase la lumină, iar virtuţile tânărului bărbat puternic, vânjos, viril şi inteligent nu mai primesc elogiul cinematografiei postbelice. Bărbaţi ca Rick din filmul Casablanca n-au astăzi prea mulţi urmași.

Industria cinematografică de la Hollywood a înlocuit admirația „demodată“ pentru modelele de virilitate, reprezentate de personajele jucate de actori ca John Wayne, Clint Eastwood, Sean Connery sau, ca să vorbim în termeni autohtoni, de actori precum Amza Pellea, Ilarion Ciobanu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florin Piersic etc., cu admirația stranie şi leșinată pentru figura bărbatului nehotărât şi zăpăcit, a burlacului împrăştiat, dar oarecum simpatic, întruchipată de Pierre Richard, a literatului sau artistului sodomit gen Jean Cocteau.

Bărbatul care ştie ce vrea, întrucât are sentimentul menirii sale divine, s-a trezit uzurpat de un individ insipid, aproape asexuat, care este doar de gen masculin, fiind totodată lipsit de calităţi, un ins caracterizat de o identitate minoră şi mereu schimbătoare, după cum bat vânturile modei şi ale Noii Ordini Mondiale.

Astăzi, criza amoroasă din adolescenţă este dublată la terminarea studiilor de criza vocațională şi sfârşeşte la vârsta adultă într-o criză existenţială interminabilă. Indivizii care trag sforile în aşa-zisa cultură occidentală au produs acest pa(t)ricid în numele unui relativism moral suspect şi al unei „corectitudini politice“ bolnave. Sexualitatea bărbatului este în mod intenţionat disociată de paternitate în producțiile cinematografice de mare circulaţie şi în lucrările de beletristică, pentru că reuşita politicii bizare de reducere numerică a po****ției (printr-un genocid mascat) porneşte chiar de la convingerile însușite ale telespectatorilor şi cititorilor, ce înghit pe nemestecate, cu bună-credinţă şi cu naivitate, propaganda oficială, însuşindu-şi idei distructive, ce sunt strecurate cu abilitate în replici şi scene bine gândite. Astfel, homosexualitatea și transsexualitatea sunt prezentate ca fiind normale, iar copiii sunt îndemnați să-și aleagă sexul pe care și-l doresc, ca și cum nu l-ar fi ales deja înainte de a veni pe lume…

Un surogat înşelător de pacifism şi de toleranţă bântuie şi instituţiile de la nivel aşa-zis înalt şi face să se acorde premii Nobel unor preşedinţi criminali şi dezaxaţi, în vreme ce bărbații care luptă pentru adevăr sunt hăituiţi ca nişte animale, prigoniți și închişi, li se înscenează procese şi sunt târâți prin tribunale, iar bărbaţii apți de armată sunt înrolați şi trimişi pe front, pe post de carne de tun, în războaie fără rost, din care profită doar o şleahtă de mari șacali financiari, în vreme ce popoare întregi sunt măcelărite şi anulate sub pretextul unui terorism adeseori inventat. Aşa-zisa egalitate a sexelor, aşa cum este ea înţeleasă şi aplicată, în mod deviant, conduce la relativizarea, dacă nu chiar la anularea diferențelor polare dintre bărbat (care a ajuns să îşi lăcuiască unghiile şi să-şi penseze sprâncenele) şi femeie (care este deja redusă la înfăţişarea caricaturală a unui manechin asexuat, descărnat, care zâmbeşte chinuit).

Criza bărbatului la 40 de ani scoate la iveală, precum în filmul The American Beauty, tulburările de judecată şi de comportament ale unor indivizi de sex masculin deprimaţi, complexați şi impotenți, imagine fidelă a unei societăţi moderne dezorientate, care şi-a pierdut simţul valorilor. Industria muzicală a radicalizat și mai mult tendinţele cinematografiei americane. Impresarii l-au convins pe altfel talentatul Michael Jackson să joace rolul de „înainte-mergător“ al metrosexualităţii şi homosexualităţii (vezi videoclipul Beat it). Un „talent“ pervers de teapa lui Woody Allen joacă într-un film scabros, aşa-zis comic, rolul unui bărbat zoofil, îndrăgostit lulea de o oaie. Cultura „de consum“ este promovată furibund la TV şi tinde să facă din bărbat un simplu animal comercial, ce este narcisic şi permanent îndrăgostit doar de imaginea sa efeminată.

Deficitari la capitolul caracter, mulţi tineri bărbaţi au ajuns să creadă că pot avea cu adevărat succes în viaţă prin simpla proiecţie exterioară a unei imagini prefabricate, care este în realitate clişeul unei biete paiațe masculine, oricât de atent ar fi el șlefuit în atelierele Marelui Arhitect al Universului. La rândul lui, metrosexualul este complet orb la problematica interiorităţii. El face shopping online şi gătește ca o gospodină victoriană. Îl găsim în magazine şi la cumpărături, dar el nu este niciodată prezent în mod activ acolo unde este cu adevărat nevoie, în situaţiile de criză.

Numeroase state europene au renunţat la instrucția armată pentru tinerii de 18 ani. În şcolile româneşti, până și scutirile la educaţie fizică sunt foarte frecvente. Rezultatul? Reflexul de autoapărare al bărbatului a dispărut aproape complet, aşa cum se şi dorea de către cei care au promovat legile. În aceeaşi linie, epidemia obezității a lovit în vigoarea tinerilor, care sunt acum mai toţi rotofei, căci se îndoapă la McDonalds, unde ronțăie chips-uri, înghit hamburgeri şi îngurgitează Coca-Cola fără să ştie că aceste resturi de mâncare sunt numite de către nutriționişti, cu un termen neologistic, junk-food. În schimb, tinerii musculoși sunt în permanență îndemnaţi prin reclamele televizate să fumeze Camel şi să bea vodka Stalinskaya, ca să fie, zice-se, bărbați adevărați.

A mai venit şi epidemia „corectitudinii politice“ – noua „ortodoxie“ a (ne)gândirii publice şi a mentalităţii de sclav, care ucide adevărul scris sau vorbit, care interzice polemica referitoare la anumite idei, care asasinează curajul opiniei personale şi promovează până la greaţă conformismul, urmând poruncile tenebroase ale unor instanţe ascunse (aşa-zişii „iluminaţi“) ce guvernează lumea din umbră. Taxele tot mai mari care ne sunt impuse au strangulat dreptul la moştenire şi solidaritatea între generaţii: bunici, părinţi, nepoţi, strănepoţi... În sfârşit, când Statul a preluat sarcinile atribuite în mod tradiţional unui tată de familie, bărbatul s-a trezit copleşit de sentimentul ruşinii şi al inutilităţii. Asistenţa socială adeseori aberantă şi monopolul concernelor-gigant a lovit, subtil dar sigur, chiar la temelie, stima de sine a oricărui bărbat: capacitatea de a genera, pe cont propriu, venituri sau câştiguri bănești. De aici, derapajul alcoolismului, al tabagismului şi al abandonului. Lăsate să-şi crească singure puiul de om, milioane de mame duc astăzi, între furie şi resemnare, întreaga povară a subzistenţei...

Să ne întrebăm, deci, cum poate fi definită bărbăţia? În mod cert, bărbăţia nu înseamnă doar un abonament la Playboy, care îi permite oricui, contra unei sume oarecare, să admire goliciunea parţială şi abil studiată a unor femei mai tupeiste, siliconate şi duse la sală de către creatorii lor, ci cere şi curajul de a risca în sens benefic şi puterea de a se abţine de la ce este rău. Bărbatul care înfruntă cu temeritate necunoscutul ştie să dea un sens înţelept lumii şi găseşte un înţeles divin pentru orice experienţă, fericită sau dureroasă, care-i însoţeşte paşii. Bărbăţia se vede la cel care se angajează într-o acţiune curajoasă cu miză mare pentru binele semenilor săi, iar nu la cel care de fiecare dată se fofilează și speculează greutățile prin care trec ceilalți. Fiinţa masculină este atractivă atunci când se avântă să acţioneze benefic şi oferă o ancoră justă, divină într-o mare de incertitudini.

Categoriile antropologice de interpretare ale societăţii postmoderne nu mai pot înţelege tipul bărbătesc al vânătorului sau al luptătorului entuziast, al eroului. Fără experienţa riscului benefic şi lipsit de bucuria creatoare a aventurii, bărbatul rămâne sub-dezvoltat afectiv. Lipsit de-o legătură strânsă cu familia şi rupt de pământul înaintașilor, viața tânărului bărbat european se reduce la o pribegie, la un du-te-vino aproape continuu, fără semnificaţie, mai ales în căutarea mijloacelor de subzistență. Chiar și la noi, în România, tinerii au ajuns să trăiască de la un weekend la un alt weekend și pentru weekend (neologism compus, ce este rostit papagalicește, dar cu prețiozitate, cu snobism, ca şi cum „sfârşit de săptămână“ nu ar avea aceeaşi semnificaţie), când se vânzolesc fără rost prin mall, căutând să amplifice doar plăcerile zonei de confort a vieții.

Treptat, bărbatul contemporan şi-a diminuat rezistenţa la efortul benefic şi disponibilitatea pentru sacrificiu. Tânjind după plăcerile inferioare, carnale şi după distracția nocturnă, bărbatul din zilele noastre are o minte ușuratică, prea puţin cuprinzătoare şi deloc ageră. Bărbatul drogat care bântuie prin cluburi sau se prăbușește abrutizat la adăpostul serii pe străzile dosnice, chiar în capitalele europene, dincolo de trufia și de pretențiile lui ridicole de civilizație, uită de firescul relaţiei cu femeia, de tradiţia înaintașilor și nu face decât să se dezumanizeze, să ignore și să nesocotească arta superioară, clasică a amorului. De fapt, pentru el, ierarhiile morale și spirituale s-au răsturnat cu susul în jos și pentru el nu mai contează decât cine a câștigat campionatul de fotbal. Pentru un astfel de individ gregar, conştiinţa eroică a datoriei faţă de cei dragi, faţă de semeni, față de patrie este inexistentă, iar fiorul religios înseamnă în mod straniu pentru el doar superstiție, obscurantism şi „habotnicie“. Pe de altă parte, sacerdotul occidental este, după tradiţia instaurată cândva, un celibatar şi un pur ascet în ochii enoriașului de rând, dar pe ascuns, el cade adesea în ispita pederastiei şi a pedofiliei, după cum au evidenţiat nu puținele scandaluri devenite publice prin bunăvoinţa (des)interesată a mijloacelor de informare în masă.

Noua beletristică, obsesia dietelor alimentare pe care le promovează felurite personaje publice la TV, pletora găselnițelor și psihologismul lăcrimos al emisiunilor TV au marginalizat, treptat, cultul eroilor, respectul pentru atitudinea cavalerească sau admirația pentru marii viteji ai lumii. Ecranele ne livrează profilul cocalarului cu lanțuri groase de aur la gât, al neisprăvitului bădăran și miștocar, al cocotei masculine, al paiaței sentimentale, al imbecilului agramat sau poate doar imaginea dezertorului care-şi plânge de milă. În viaţa acestor sclavi ai neputinței, ateismul funcţionează drept contraceptiv, iar celebritatea efemeră, superficială și like-urile de pe Facebook sunt singurele care le generează, în aparență, efectul afrodiziac.

Sursa http://yogaesoteric.net/content.aspx?lan … 10586

Moderatori angel_angel39 Galateea admin